Voiam să scriu despre altceva, dar, ca ziarist, nu pot şi nu vreau să adopt politica struţului. Voi scrie şi eu despre evenimentul din 10 august, dar vreau, de la început, să fac câteva precizări. Există multă ipocrizie în comentariile şi în comportamentul celor care evaluează mitingul diasporei. Am aflat că, totuşi, nu a fost păstrată puritatea „rândurilor”, între „diasporeni” (cuvânt nou) şi-au făcut loc şi vajnicii opozanţi, cunoscuţi de la mitinguri anterioare, bătăuşi. Sesizez o oarecare îndepărtare de la fondul problemei. Unica manifestare de acest gen în România şi, din câte cunosc eu, din Europa este greu de cântărit în momentul acţiunii şi, mai ales, dacă se încearcă şi o privire asupra consecinţelor.
„Vorbeţi” (cuvânt care nu-mi aparţine) au fost, sunt şi vor fi destui; n-avem noi, românii, televiziunile cele mai… vorbăreţe? „Presa este duşmanul poporului!” Liniştiţi-vă, nu este vorba de cea românească, ci de cea… americană, iar judecata de onoare îi aparţine lui Donald Trump, deranjat, încă din timpul campaniei electorale, de… cuvintele ziarelor, care nu apreciau cum se cuvine – zicea el – sloganul „America first”, cât se legau de propoziţii, fraze, gesturi, afirmaţii, frizură, costume şi limbajul său corporal… Mai mult, difuzau ştiri false.
Revenind la Piaţa Victoriei, nu poţi să nu sesizezi limbajul dublu al presei în legătură cu „diasporeni” (şi acesta nu-mi aparţine!). Unii pun în vârful condeiului fiere, alţii numai îndoieli cu privire la „motorul” acestei premiere româneşti. Chiar şi violenţele mitingiştilor sunt privite diferit, deşi există victime.
Aici se cuvine o precizare. De când cu episodul Paris al alegerilor, când se completau hârtii oficiale în ritm incredibil, la foc automat, de când cu fenomenul Internet / Facebook la alegerea preşedintelui Iohannis, diaspora a dobândit alte valenţe, înscriindu-se ca factor important în urnele scrutinurilor. Este adevărat că, faţă de exilul românesc – reacţie la spaţiul totalitar – diaspora de azi are cu totul alte motive, deşi cel politic (adică atitudinea faţă de regim) nu-i de neluat în seamă. Ciudat, mitingul a rămas fără organizatori (!!!), aşa că apelul la manifestare paşnică, la non-violenţe nu s-a încărcat de suficientă autoresponsabilitate.
Premisa mitingului o văd într-un slogan pe care l-aţi mai întâlnit: „Vrem o ţară ca afară!” Nu ştiu câţi nu vor aşa ceva?! La urma-urmei, într-o democraţie consolidată, un miting (care duce, totuşi, dialogul cu puterea într-o zonă de tensiuni multiple), dacă este civilizat şi nu nişte violenţe şi agresiuni asupra instituţiilor publice, este ceva ieşit din comun. Ba, el, în aceste condiţii, pune întrebări puterii, îi arată limite, o avertizează că greşeşte şi invită la măsuri.
„Strada” este totuşi un moment de avarie, nu un fort decizional. Mai mult, „strada”, agresoare a instituţiilor publice, cum s-a întâmplat, este un atentat la ordinea constituţională, democratică, cum vreţi să-i spuneţi. Votul este soluţia! Agresiunile, violenţele din Piaţa Victoriei sunt, de fapt, înfrângeri ale democraţiei.
De la „Muie PSD”, la această manifestare a diasporei (cu imixtiuni!), Guvernul şi coaliţia de la putere au primit semnale serioase. Neserioase (voit) ni se par însă evaluările „filozofice” ale cuvântului „Muie”. „Vulgaritatea lor (a unor astfel de cuvinte – n.n.) este, în adâncimi, una de un maxim, superb rafinament” (Vl. Tismăneanu). Muie „e pe punctul să capete un destin istoric” (G. Liiceanu). Alina Mungiu-Pippidi (care a scris despre eveniment) a devenit ţinta unor adevărate pamflete…
Nu suntem pudibonzi (în înţelegerea adevărată, în registrul cel mai de jos al cuvântului vulgar… de un „superb rafinament”): suntem chiar obişnuiţi cu astfel de „produse”. O televiziune se laudă chiar cu emisiunea „În puii mei” (care ascunde un alt „superb rafinament”), ne trimite… „În pana mea” la ultima ediţie, auzindu-se „Pişă-te pe tine!” Şi încă n-am fost preocupat de repartizarea tuturor izbânzilor lingvistice de acest fel!
