Este slabă şi cocoşată, merge sprijinindu-se într-un baston, dar are un chip luminos, ochi iscoditori şi, dacă nu-ţi arată un act doveditor, nu ai putea bănui că are 91 de ani. Trăieşte într-un sat din România reală, profund rurală, a noroaielor şi prafului, a depopulării prin moarte sau plecare la muncă prin lumea largă, a latrinei din fundul grădinii şi a speranţei că Olguţa va mări cu câţiva lei pensiile amărâte ale unor longevivi, foşti ceapişti.

A însoţit-o la cabinet o fiică de la oraş, unde bătrâna vine să stea iarna, pentru că nu are bani de lemne să facă foc la ţară şi, chiar de ar avea, cine să i le spargă? Când s-a dezbrăcat să o consult, pe pielea gălbejită şi deshidratată se vedeau leziuni roşiatice, tipice unei alergii de cauză alimentară.

„Dom’ doctor, eu am cam rămas numai în gingii. Mă descurc, pentru că vara şi toamna bat în mămăligă şi ciorbe din legume. Dar când vin iarna la oraş, copiii mă mai spurcă şi la salamuri, peşte congelat, sucuri colorate şi vreo prăjitură. Cum am ajuns la vârsta asta? Nu ştiu, maică! Eu n-am vrut şi nu m-am abţinut toată viaţa de la orice muncă era pe puterile mele. Prea bisericoasă n-am fost, cu posturile nu m-am omorât, griji am avut multe, da’ boli destul de puţine: un guturai, măsele stricate, dureri de şale şi doar câte o pastilă pe zi pentru tensiune. Mai uit câte ceva, da’ ştiu pe ce lume trăiesc, nu prea aud şi n-am poftă de mâncare.

Decât cu ăştia de acuma, era mai bine pe vremea bietului Ceauşescu. Era ordine, disciplină şi paică nu bântuia atâţia nebuni pe toate drumurile. Am cam ajuns să fac degeaba umbră pământului. Fost-ai lele! Gata! Seara, când îmi fac rugăciunea, mă uit spre icoană şi zic: «Doamne, am la ani de e greu să-i numeri, da’ să-i petreci… Mă uitaşi! Nu m-ai luat nici ieri! Te rog, pune-mă pe listă pentru mâine!»”.

La final, bătrâna m-a întrebat dacă poate bea şi mânca: apă de la robinet, cartofi prăjiţi, salată verde, pufuleţi, sana, sarmale şi ficăţei de pasăre.

Distribuie pe Facebook

Dr. Viorel Pătraşcu

See Full Bio