N-aș fi vrut să scriu despre încredere, dar în aceste zile chiar încrederea ca sentiment – motor pentru acțiunile omului – a fost pusă sub semnul întrebării, făcând loc neîncrederii. Neîncredere în guvern, neîncredere în parlament, neîncredere în instituțiile statului, neîncredere în clasa politică și – pe deasupra – neîncredere că România și-a ales drumul spre succes, spre performanță, spre bunăstare. Manifestările de stradă sunt, oricât ne-am strădui să îi descifrăm toate nuanțele (credibile sau nu), o expresie majoră a neîncrederii care cuprinde o parte a societății. Am să repet ceea ce am mai afirmat: într-un stat de drept, cu democrație consolidată, deciziile majore nu se iau în stradă, sub presiunea „masei”. Aici nu este loc de dezbatere, de lupta contrariilor (căci trebuie, obligatoriu, să asculți toate părțile, ceea ce în ce zgomot nu se poate).
Dacă vă amintiți, la început a fost acel termen de 20 de ani al lui Brucan, propus cu încredere că după aceea o să fie altceva. N-a fost! Apoi a fost „tunelul”. Întunecos la început, dar pe măsură ce îl vom parcurge – se zice – o să vedem luminița din capătul lui… Nu știu ce s-a întâmplat, dar cineva a prelungit tunelul și luminița pâlpâie, în loc să lumineze ca pe ultimii metri înainte de a ieși la lumină. S-a cam pierdut încrederea în această lumină.
Guvernările, oricare au fost, au cam vremuit prin Istorie și sentimentul este că s-au pierdut ani buni! „Cazul Voiculescu”, foarte complex, aduce încă o dată în spațiul public discuția despre încrederea că la treburile țării trebuie promovați oameni-valori, al căror capital de… încredere (în forțele lor în primul rând!) să fie benefic în slujba țării. Aici ar fi vorba de meritocrație, dar, nu o dată, ea a fost înlocuită cu fidelitatea față de partid. „N-o fi diamant – am auzit – dar este de-al nostru”. Adică al coaliției, al guvernului acesteia; al „guvernului meu” – se aude dinspre Cotroceni. Diamantul este abraziv. Bunicul avea o sculă cu diamant cu care tăia geamurile… Ce o fi V.V.? Platină, aur, bronz sau…
În Dicționar, apropo de încredere, găsim printre înțelesuri: „a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau ceva”. Nu întâmplător, guvernele – oriunde – atunci când se află în cumpănă, au nevoie de așa-numitul „vot de încredere”. Guvernul Câțu pare inadecvat pe vremea aceasta a dublei crize – sanitare și economice. Și-a pierdut încrederea, mai ales din cauza imploziei alianței pe tema Voiculescu – total inadecvat funcției.
Fără încredere se clatină întregul sistem de valori, iar succesul nu este durabil. În aceste zile totul pare contestat; totul este privit cu neîncredere. Neîncrederea că vaccinarea este utilă în fața atâtor „tulpini”; neîncrederea în AstraZeneca, chiar dacă i s-a schimbat numele (!!!); neîncrederea în spitale, ca loc unde te duci să îți recâștigi sănătatea;
neîncrederea că raportările Covid sunt corecte; neîncrederea în personalul medical (mare păcat față de acești eroi din linia întâi în lupta cu moartea!); neîncrederea în medicația oficială față de alternativele care par a avea succes (vezi „cazul Groșan”) etc. Iar ca o culme a neîncrederii este pusă la îndoială existența Covidului în pofida numărului mare de decese!
Când îmi pierdusem încrederea în digitalizarea (excesivă, în tehnologiile care, de fapt, îl înstrăinează pe om, devenit o cifră pe „platformă”), în sfârșit am fost programat să mă vaccinez. Am fost de bună credință și l-am făcut cu încredere. Chiar dacă și medici importanți privesc vaccinul cu neîncredere…
