Tresari când auzi, seara târziu, strigându-se „Libertate, libertate!” și zgomot de vuvuzele. „E ca atunci?” – te întrebi. Nu! Este altceva. Din când în când, câte cineva dintre protestatari vorbește despre „dictatura politico-medicală”. Pare fondul problemei. Este atâta zgomot în spațiul public încât greu descifrezi resorturile ieșirilor în stradă. S-a zis că este o chestiune de comunicare între guvern și țară. Este adevărat că autoritățile s-au întrecut să ocupe sticla ecranelor tv. De ce o fi fost nevoie de atâta înghesuială la pupitre? De ce, oare, la coadă, sau, dimpotrivă, băgându-se în față, a fost nevoie să ne comunice Iohannis „starea Covidului”, că doar „la bază” nu este medic! De ce nu doar cei din branșă?

Și pentru că trebuie găsit un vinovat, pe cruce este răstignit, pe nedrept cred, Raed Arafat. A devenit personificarea tuturor frustrărilor clamate de demonstranți. Nu el, însă, a afișat aroganță, dispreț, țâfnă, ștaif, distanțare, ipocrizie, autoritarism! Premierul a avut cuvinte de laudă pentru demonstranți, subliniind că aceștia își exercită un drept constituțional cât timp nu recurg la violență. În siajul demonstranților s-au insinuat, însă, și ultrași, membri ai unor galerii fotbalistice, recognoscibili după comportamentul lor agresiv. De aici și… stricăciunile (vitrine sparte, magazin devalizate, ciocniri cu jandarmii, răniri). Ei degradează așa-numita „instituție a cetățeanului”. Una care își face simțită din când în când prezența. Este ceea ce Vaclav Havel denumea „puterea celor fără de putere”.

De ce demonstrează cei din stradă? De ce strada devine, din când în când, sâmbure de decizii corective la greșelile guvernanților? S-a spus că strada n-are azi agendă. Cei care evaluează astfel situația se opresc probabil doar la protestul anti-mască, sau anti-vaccin, sau anti-Covid. Unii afirmă că acesta-i… gripă!!! A nega pandemia înseamnă a nega realitatea funebră, a morților secerați de virus. Cred că este vorba, mai degrabă, de o reacție la pierderea credibilității autorităților. Acestea par mai liniștite decât ar trebui! Trăiesc probabil „sindromul Leonida”; Conu’ Leonida nu înțelegea cum se poate o revoluție fără aprobarea autorităților… Mai mult, Conu’ Leonida se exprima liniștitor, așa cum cred că gândesc azi mulți „de-ai lui Câțu”: „câtă vreme sunt ai noștri la putere cine să stea să facă revoluție?”…

În ciuda stridențelor din stradă s-au aclamat, totuși, motive pentru a protesta. O să le amintesc, sunt pe pancarte, căci și ele formează agenda marșurilor: tangoul cu HORECA, închiderea piețelor, închiderea magazinelor la ora 18, manipularea datelor statistice, ascunderea unor realități (ceea ce dăunează adevărului informării: zilele trecute erau 13.400 de testați pozitiv după primul vaccin și 1.850 după rapel), pierderea locurilor de muncă în urma unor măsuri aberante, accesul greoi la spitale (pentru alte tratamente), înmormântările necreștinești, accesul în biserici și altele.

Ideea că se stă la cezarismul autorităților este una ce poate deveni explozivă. Expresia „s-a dat drumul la…” este atingătoare la demnitatea persoanei care se vede manipulată, ignorată, terfelită. Strada nu trebuie bagatelizată; în stradă nu sunt, cum s-a afirmat sfidător, decerebrați. Totuși, într-un stat cu democrație consolidată, politica nu se face în stradă. A încercat un populism ieftin Traian Băsescu cu „țepele” lui, dar n-a avut succes: strada nu l-a urmat… la termenul propus de el…

„Partidocrația” – cum numea cineva, inspirat, realitatea că „partidul e în toate” – dăunează corectitudinii și, mai ales, promptitudinii soluțiilor ce trebuie adoptate și în acest caz. Cât privește stridențele din stradă, ele reflectă obiectiv imaginea societății de azi: agresivă, fracturată, plină de falii politice, războinică adesea. Nu poți ignora acest incendiu social! Primăvara vrajbei noastre (parafrază la un vers din „Richard al III-lea”: „Iarna vrajbei noastre”) complică și mai mult pandemia!

Distribuie pe Facebook