Voi încerca să prezint impactul emoțional al pandemiei actuale de Covid-19 în lumea medicală. Întâmplător ea se consumă când tunurile societății civile și ale clasei politice în ansamblu au împroșcat cu salve peiorative o categorie socio-profesională din care fac și eu parte.

Nu oricine poate deveni medic. În primul rând, trebuie ca cel care îmbracă halatul alb atâta timp cât se poate îmbrăca singur să știe că pentru el a se achita de obligațiile profesionale înseamnă să aibă mare capacitate de studiu, condiție fizică și mentală peste medie, abnegație, perseverență și multă dăruire. Un medic adevărat intră în pregătire după o admitere dificilă și rămâne student toată viața. Trebuie să citească mult, sistematic, să se pregătească temeinic și continuu, gata oricând să susțină un concurs greu pentru promovare, să acorde majoritatea timpului de veghe practicării meseriei, serviciului de gardă, cu avizul familiei pentru care timpul rămas este deseori insuficient.

Este imposibil ca practica medicală să înregistreze automat numai reușite. M-am întrebat mereu de ce un constructor poate greși, o instanță de judecată – mai ales în România ultimilor 30 de ani – poate da verdicte anormale, un profesor poate nota greșit o teză, dar medicul este acuzat cu ușurință de „malpraxis” pentru orice greșeală și pentru un deces față de care și Creatorul este neputincios.

În fața crizei Covid-19 singurii care nu pot lăsa garda jos sunt medicii. Ei trebuie să lupte de la început cu pieptul gol la propriu, neprotejat aproape deloc, cu un dușman necruțător a cărui putere de a ucide a depășit orice închipuire din tot ce se cunoaște în istorie.

Toate țările lovite de pandemia Covid-19 au fost aproape complet nepregătite pentru confruntarea cu un virus dotat supranatural cu o putere de contagiune imensă și o agresivitate letală asupra unor eșantioane de pacienți.

Modelele de reacții prihologice sunt complexe, de la indiferență, până la modernul sindrom „burnout”, semnalat din copilărie/adolescență. El adună nefericit epuizarea emoțională, depersonalizarea și minimizarea realizărilor personale. Se regăsește în toate domeniile de activitate, fiind mai frecvent semnalat la adolescenți, medici și militari. Și medicii au fricile lor pe fondul dotării insuficiente cu echipamente de protecție și al lipsei vinovate de testări pentru infecția cu Covid-19, în principiu obligatorie la personalul medical din prima linie de luptă și nu numai la simptomatici.

Rolul psihologului clinician devine din ce în ce mai evident în asigurarea unui suport psihologic specializat în adevărate stări de urgență. Gestionarea crizelor sociale provocate de catastrofe naturale, războaie, epidemii de boli „greu de ucis”, necesită echilibru, sfatul bătrânilor, și nu marginalizarea și eliminarea lor și blamul fake-news-urilor care abundă în media și pe rețelele de socializare.

P.S. Ce ghinion și ce noroc avem să trăim astfel de vremuri.

Distribuie pe Facebook

Dr. Tiberiu Stănescu

See Full Bio