Într-o anumită perioadă a vieţii mele, în timpul unei spitalizări, am avut curiozitatea să deschid Biblia despre care îmi închipuiam că-mi va alina suferinţa trupului şi-mi va alunga singurătatea. O mai răsfoisem de câteva ori şi la prima tinereţe, dar atunci nu i-am înţeles semnificaţia.

Nu aveam o educaţie religioasă. Însă de data aceasta, am dat de parabola fiului rătăcitor. În această parabolă se vorbeşte despre un părinte care avea doi fii. Fiecare fiu a primit partea lui de moştenire, dar cel mic a plecat de acasă şi a cheltuit toată avuţia în petreceri şi desfrâu.

Cuprins de remuşcare, s-a întors acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl l-a primit cu mare fast, dându-i veşminte curate şi pregătind o masă bogată, pentru care a sacrificat viţelul cel gras.

„Să aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15.23.24)”. Fiul cel mare, văzând toate acestea, s-a simţit nedreptăţit, întrucât el, cu toate că îi fusese credincios tatălui său, nu se bucurase niciodată de atâta cinste. La reproşurile sale, tatăl a lăsat să se înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit definitiv pierdut este de mare folos şi că trebuie să constituie un prilej de bucurie.

Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că salvarea personală nu este niciodată prea târzie, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi deplină. Valoarea educativă a acestei pilde rezidă în asumarea conştientă a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor.

Iar tatăl fiului rătăcitor este prototipul părintelui, al toate înţelegător, iertător. Este părintele care priveşte „cum se cuvine” faptele fiului său: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi să-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Luca 15.22).

Or, când eu am dat de parabola biblică a fiului rătăcitor, sufeream şi trăiam cu sentimentul încă nemărturisit că sunt acel fiu pierdut. Nu doream nimic mai mult decât o îmbrăţişare părintească şi căutam un cămin în care să mă simt în siguranţă.

La fel ca fiul rătăcitor, voiam să mă întorc acasă şi să mă odihnesc liniştit într-un loc pe care să-l simt al meu, în care să mă simt acasă. Ceream vieţii doar puţină linişte, o familie, cărţi şi o casă mică şi curată. Eram destul de matur pentru ca măcar atât lucru să fi învăţat de la viaţă.

Dar în clipa în care am citit despre fiul rătăcitor, o viziune stranie a pus stăpânire pe mine. Pentru câteva momente am avut viziunea casei părinteşti. Nu era nici alegorie, nici poezie, ci adevărata realitate. O energie magică o învăluia. La un moment dat, în faţa mea se deschisese o uşă.

Dincolo de ea, se vedea cerul, care se mişca uşor şi proiecta imagini fixe şi neclare, prelungiri ale nevăzutului. În acel moment mi-a apărut în faţă tata. Era cu braţele deschise spre mine.

Când bătrânul tată m-a cuprins de după umeri, am simţit o deplină pace sufletească, iar trupul mi-a fost cuprins de o relaxare pe care nu o mai cunoscusem niciodată. Era o adevărată binecuvântare.

Prin urmare, în acel salon de spital m-am retras din mine însumi şi mi-am văzut viaţa pe care o trăisem până atunci ca şi cum m-aş fi aflat în afara mea.

Şi am urmărit astfel tabloul evenimentelor trăite, dându-mi seama că întotdeauna am fost cuprins de voinţa de a controla lucrurile şi că trăisem mereu cu impresia că eu îmi hotărăsc soarta.

Deci, venise vremea când puteam să mă uit la anii trecuţi, plini de frământări, şi să înţeleg ce mă dusese cu adevărat în acea stare plină de zbatere.

Iată de ce, pe acel pat de spital, m-am hotărât să renunţ la preocuparea mea de a prevedea mereu ce mă va aştepta, să nu-mi mai fie teamă de a nu şti unde mă va duce viaţa şi să mă las în voia sorţii.

Drept care, e bine ca uneori să ne retragem din noi înşine şi să încercăm a ne vedea ca şi cum am fi în afara noastră, pentru a ne putea da seama cât suntem de subiectivi atunci când ne judecăm faptele.

Deci, citirea Bibliei nu avea vreun scop de a mă salva moral şi spiritual, nu căuta justificarea unor greşeli, ci scopul era despre înţelegerea vieţii.

Aşa am înţeles, acolo în spital, că parabolele creştine sunt daruri făcute de Dumnezeu pentru ca omul să-şi înţeleagă viaţa.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio