Nicolae Dobrin

Sintagma „despre morţi numai de bine” e, pentru unii, desuetă. Dacă prin scoaterea la iveală a unor aspecte mai puţin plăcute din trecutul unei personalităţi se câştigă notorietate şi nu numai, cu atât mai bine.

Ce contează că e un nume care a fost aşezat pe un piedestal? Orice statuie poate fi dărâmată…

 De ce n-a jucat în Mexic?

Pentru iubitorii fotbalului din România în general, dar pentru piteşteni în mod cu totul special, pronunţarea numelui „Dobrin” se face cu o reverenţă. Măcar imaginată.

E greu de crezut că ar fi alta atitudinea unui piteştean trecut de mijlocul vieţii care să-l fi cunoscut pe Prinţul din Trivale şi să nu-i poarte respect. Orice vârsnic care mergea pe stadion la meciurile în care juca Dobrin, vorbeşte despre el la superlativ.

Iată totuşi că, prin ţară, se mai găsesc unii care încearcă să pună în umbră un astfel de geniu pe care fanii alb-violeţi îl numeau „Gâscanul”. Se ştie, absenţa acestuia din meciurile disputate de România la Campionatul Mondial din Mexic, este un subiect sensibil.

Au fost multe legende iscate în urma acelui eveniment. Totuşi, suflarea fotbalistică din Piteşti, a rămas convinsă că Dobrin a fost crunt nedreptăţit. Despre acel CM şi despre multe alte întâmplări fotbalistice a scris Marian Nazat în cartea: „Basmul fotbalului”, lansată recent.

Citim pe copertă, creaţia literară a fost „născocită împreună cu Marius Mitran”, bun cunoscător al fenomenului fotbalistic. Cei doi coautori se întreabă retoric: „De ce n-a jucat Dobrin în Mexic 70”? Teoretic ar trebui să găsească răspuns la întrebare. Totuşi, expunerea de motive se transformă-n altceva…

„Scoate limba la căldură”…

În locul unor explicaţii logice din care cititorul de astăzi, mai ales tinerii, să afle adevărul, în carte găsim altceva. Sunt puse cap la cap fragemente din declaraţiile unor martori oculari la „păţania” din 1970 de pe continentul sud-american.

Toată România a fost şocată când a aflat că Dobrin va sta pe tuşă şi nimeni nu ştia ce s-a întâmplat în cantonamentul echipei naţionale. Iată astăzi, la aproape 50 de ani scurşi, ce aflăm despre Prinţul din Trivale:

„Dobrin era mai slobod la gură şi i-o întorcea antrenorului; Gicu îşi desfăcea sticlele de bere încă din zori în spirit de frondă; într-o noapte împreună Dobrin, Rică şi Dan Coe au venit foarte târziu, s-au spus cuvinte grele, atmosfera era încinsă, s-a ridicat un scaun pentru a fi cineva lovit; cei trei nu sunt serioşi, mănâncă prea mult, răspund în doi peri, scot limba la căldură, stau la cafele cu fetele, vorbesc în somn; Dobrin e leneş, nu joacă decât pe partea unde e umbră, e reclacitrant, băşcălios, mofturos din cale-afară; Gâscanul a cedat psihic…”

Să-l consolăm!

Aceasta este imaginea pe care şi-o face cititorul despre cel care avea să aducă două titluri de campionă naţională pentru FC Argeş. Cei doi autori se pot apăra oricând, au redat doar afirmaţiile unor foşti jucători şi antrenori care pretind că ştiu exact despre ce vorbeasc.

Poate, din punct de vedere jurnalistic, abordarea este corectă. Totuşi, din punct de vedere moral, orice piteştean care l-a venerat pe Nicolae Dobrin, se poate revolta. Cel descris în „Basmul fotbalului” este Prinţul învăluit în lumină alb-violetă? Este portretul său fidel care rămâne posterităţii?

Este etic să ne împroşcăm cu noroi valorile naţionale, fie ele sportive? La intrarea în stadionul din Trivale se află statuia lui „nea Gicu” după cum îl alintau piteştenii.

Oare deranjează? Ar trebui dărâmată? Să mergem cu o floare şi-o lumânare la bustul său. E consolarea pe care i-o putem oferi…

Distribuie pe Facebook

Eduard Tomaziu

See Full Bio