N-au început bine alegerile şi deja îmi răsună-n urechi reclama, ca la bâlci: „Ia fericirea, neamule!”. Ce vă miraţi? Dragii noştri politicieni ce altceva ne vând? Fericirea noastră cât putem noi să cuprindem şi cât pot ei să ne ducă de nas. De dragul nostru ei se sacrifică pentru a ne asigura binele suprem. Cu mâna pe inimă, ne asigură că ăsta este scopul vieţii lor. Să ne procure fericirea aici pe pământ, spre deosebire de cei care ne promit fericirea pe lumea cealaltă.

Dar, la urma urmei, ce-i fericirea şi care-i cheia cu care descuiem acest lacăt? Ca să nu greşesc ori s-o iau pe arătură, cum se mai întâmplă şi-n meseria noastră, am apelat la doi scriitori pricepuţi în materie şi la zi: Yuval Noah Harari („Scurtă istorie a viitorului”) şi Adrian Nuţă. Nu înainte de a vedea unde au inclus fericirea părinţii fondatori ai drepturilor fundamentale ale omului, care zic că avem dreptul la viaţă, la libertate şi la… fericire. Am pus puncte, puncte, fiindcă avem dreptul de a o căuta, căci, altminteri, nu ne-o asigură nimeni.

Cu alte cuvinte, am dreptul s-o caut, iar dacă o dau în bară şi mă iau după  mai ştiu eu cine, e treaba mea, numai eu sunt răspunzător, nu cel care îmi promite un sistem social capabil să producă nu doar cel mai mare PIB, ci şi produsul de fericire pe cap de locuitor. Alegându-i pe ei, la europarlamentare, la prezidenţiale, vom avea nu doar producţie şi prosperitate, dar ei vor face să dispară foametea, suferinţa, bolile, ignoranţa, vom învinge bătrâneţea şi moartea, vom avea doar senzaţii plăcute, vorba lui Epicur.

Da, dar chiar dacă le-am avea pe toate acestea, tot n-am putea fi fericiţi, fiindcă omul are doi stăpâni: plăcerea şi durerea. Şi nu-i neapărat vorba de durerea fizică, ci şi de cea psihică. Dacă, de pildă, ne-am pierdut locul de muncă, dacă am divorţat, dacă ne-am pierdut soţul ori soţia, se poate declanşa un „diavol al după amiezii”, cum inspirat defineşte depresia un scriitor englez care chiar a avut de-a face cu ea, ba a şi învins-o. Şi, desigur, dincolo de asta, mai sunt şi alte o mie şi una de lucruri care ne-ar putea procura nefericire, acasă ori la serviciu, în societate, pe stradă, chiar şi la televizor, când pierde echipa favorită.

Dacă stau lucrurile aşa, cine stă la butonul de comandă, cine ne poate procura porţia de fericire? Cine poate să combine în chipul cel mai potrivit dozele de calm şi de excitare, încât să creeze nu doar o satisfacţie de moment, ci una de lungă durată? Politicienii? Poate, dacă au reuşit nu doar să vă convingă, ci şi să facă efectiv ceva. Prozacul? Sigur, da, este un medicament care dă starea de fericire, dar şi de dependenţă. Şi, de aici încolo, chiar începe căutarea cu adevărat a fericirii, a sistemului biochimic cu ajutorul căruia se reglează sau se manipulează fericirea. Specialiştii în materia asta atât de sensibilă au convenit că pentru a se bucura de fericirea adevărată, oamenii ar trebui să încetinească căutarea senzaţiilor plăcute, nu s-o grăbească până într-acolo încât nu mai înţeleg nimic din viaţă.

Ce rost are să alergi mereu după ceva care dispare la fel de repede cum a apărut?

Ideea este să ajungem să ne producem o plăcere constantă. Că-i vorba de bunuri economice, de stări psihice. Dacă fericirea înseamnă plăcere, atunci va trebui să ne gândim serios dacă plăcerea de a mânca peste măsură nu înseamnă şi neplăcerea de a te îngrăşa peste măsură, dacă plăcerea de a bea peste măsură nu înseamnă şi necazul de a-ţi distruge ficatul, plăcerea de a dobândi o maşină de lux, o vilă nu înseamnă şi „ghinionul” de a le pierde, fiindcă le-au dobândit ilegal. Ba, colac peste pupăză, mai intră şi la zdup.

Şi atunci ce este fericirea care ni se flutură prin faţă ori de câte ori cineva are un interes să ne vândă ceva? „Fericirea – scrie Adrian Nuţă în „Ghidul iluminării pentru leneşi” – este ceea ce simţi când eşti în contact cu realitatea… Nu ai nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericit… Fericirea este chiar natura ta, pe care o experimentezi după ce te dezobişnuieşti să fii veşnic nemulţumit”. Sincer să fiu, eu am încercat să mă iluminez, dar se vede că am fost destul de leneş, de tot n-am înţeles cum stă chestia asta cu fericirea pe care, după filozofia indiană, o obţii când ajungi în „fuziune” cu Sinele, iar după politicieni, când îi votezi pe ei. Îi votezi, după care cei mai mulţi dintre ei intră într-un somn profund, acolo unde nu mai există „nici impresii senzoriale, nici imagini, nici gânduri”, fiindcă somnul este aşa de adânc, încât se produce fără participarea conştiinţei. Care conştiinţă, la unii dintre politiceni, se trezeşte o dată la patru ani. Când vine să-ţi recite textul cu fericirea, cu binele suprem, bla, bla, bla.

Ia fericirea, neamule! Că vin alegerile. Nu-ţi pune ceară în urechi, ascultă cântecul de sirenă! Că, altminteri, fericirea ta se duce pe Apa Sâmbetei. De 1 aprilie.

Distribuie pe Facebook