Unirea românilor s-a bazat pe o puternică apropiere culturală şi economică a provinciilor româneşti, pe identitate de limbă, cunoscând o primă etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al celor două ţări româneşti, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Actul acesta istoric l-a determinat pe Mihai Eminescu să spună că „viitor de aur ţara noastră are”. Şi, într-adevăr, existau toate premisele în acest sens. Mai ales că viaţa pe aceste meleaguri nu a fost niciodată în funcţie de un centru. Ea s-a organizat, dimpotrivă, pe necesităţi locale, împlinind cerinţe specifice şi utilizând mijloace distincte. Ţară de răzeşi, moşneni şi boieri rurali, România trăia în particular şi în specific. Însă această structură socială a fost bruscată de schema centralistă. Politica a luat locul organizării locale. Un factor convenţional s-a substituit unui factor organic. Şi operaţia s-a sfârşit lamentabil, determinându-l pe Eminescu să se îndoiască de previziunea sa trecută despre viitorul de aur al acestei ţări. Provincia a intrat în paralizie şi centrul în corupţie. Toate acestea l-au făcut pe marele nostru poet să spună că „vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează”. El a văzut mai bine de unde ni se trage necazul, afirmând că „înaintea negrei străinătăţi, care împânzeşte ţara, cad codrii seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru”.

Prin urmare, ceea ce a spus Mihai Eminescu despre ţara asta atât de vitregită este valabil şi astăzi. Să lăsăm codrii seculari să cadă. Nu-i nimic! Propăşirea europeană să-i macine şi să-i transforme în hârtie şi în jurnale, aşternând pe dealuri şi câmpii frumoase răvaşe despre viitor, iar noi să încingem hora unirii – scriu aceste cuvinte cu tristă ironie, bineînţeles. Căci viitor de aur România are? Se poate! Dar deocamdată nu se vede decât cum emigrează românii în ţări străine pentru o pâine mai bună şi mai albă decât cea din ţara lor. Din satele noastre cu biserici albe, aflate între perdele verzi de cetină, majoritatea tinerilor au plecat la muncă în Italia, Spania, Anglia şi în multe alte ţări ale lumii.

Tinerii, care flămânzeau în sate, au plecat la muncă acolo unde încă mai sunt locuri betonate cu iluzorie adăpostire. Oraşul Milano, de exemplu, este cetatea metropolitană a Sfântului Ambrozie, cu o biserică şi cu o frumoasă capelă, construite după gustul catolicilor şi graţios împodobite cu oasele luptătorilor ortodocşi conduşi de Ambrozie împotriva arienilor. Catedrala de aici, Duomo di Milano, nu are pereche în lume, fiind împodobită cu mii de statui şi cu o mulţime de turnuri şi turnuleţe, toate purtând chipuri de sfinţi căutând spre cer. Se spune că în faţa acestei Catedrale Eminescu ar fi îngenuncheat şi s-a uitat la cer, când a fost trimis de către Titu Maiorescu într-o călătorie în Italia să se întremeze. Poetul a fost însoţit de prietenul şi colegul său de şcoală Chibici Revneanu.

Dar tinerii noştri de azi nu mai caută spre cer, ci spre „cetatea terestră” a Sfântului Augustin, ale cărei bulevarde sunt pline, la miezul nopţii, cu reclame strălucind în întuneric, cu ecrane ce anunţă ultima crimă, ultima sinucidere, cursurile de bursă, timpul probabil şi multe alte informaţii necesare omului grăbit.

Dedesubt, pe străzi şi trotuare, o mare de oameni îşi face prezenţa, căci zeci de mii de turişti vin aici din toate părţile lumii. Mulţi sunt români, iar unii dintre conaţionalii noştri vagabondează pe marile bulevarde, spre a vedea briliantele miliardarilor, care, bine păzite de camerele de luat vederi şi de alarmele sofisticate, sunt expuse cu măiestrie prin vitrine. Peste drum, în parcul central, dorm în fiecare noapte alte câteva sute de români rătăciţi. Şi ce se întâmplă la Milano, se întâmplă şi la Roma, Madrid, Londra, Barcelona, Paris, Viena. Ca la Milano, aşadar, merg lucrurile şi la Paris cu românii noştri. Iar pe astfaltul jilav de ploaie, în care se oglindesc reclamele luminoase, poţi să citeşti indiferenţa politicienilor noştri.

Aceasta este lumea de basm a marilor metropole europene, care i-au vrăjit pe mulţi români cu fabrica lor de vise. Pentru mulţi români plecaţi la muncă în străinătate – câteva milioane – lumea visată este doar un licăr de purpură a reclamelor, ce luminează noaptea, în diferite culori, şinele paralele ale metrolului. Tunelul e în faţa fiecărui român plecat din ţara sa, iar ici şi colo acesta este curbat, negru ca o păcură, complet adâncit în beznă, dar cu şinele strălucitoare. Românii sunt rătăciţi printre maşinile înşirate pe şase rânduri, printre motoare fiebinţi, şoferi obraznici şi rasişti, claxoane şi neastâmpăr. Acesta este „viitorul de aur” al ţării noastre, previzionat cândva de marele poet, dar despre care apoi s-a îndoit. Şi gândurile sumbre i-au cuprins mintea, rătăcindu-l printre iluzii şi speranţe, până când un bolovan l-a pus la pământ, aruncat de un alt rătăcit. Rătăciţi suntem şi noi prin ţări străine, dar rătăciţi suntem şi în ţară, iar viitorul de aur se lasă aşteaptat. Aşa că nu ştiu cine se mai poate prinde în hora unirii noastre.

Distribuie pe Facebook