„Guverniada”, o istorie totuşi greu digerabilă, prin aceste trei episoade produse de PSD, s-a încheiat. Este bine că această criză politică cu totul particulară (un partid îşi dă jos două guverne!!!) a luat sfârşit fără foarte multe complicaţii, dar cu o imagine nu tocmai favorabilă, ca să mă exprim eufemistic, pentru partidul majoritar şi pentru liderul său. Pentru câteva zile am avut impresia că totul se întâmplă nu în România, ci pe alte continente, unde Puterea produce din plin acte autocratice, nu democratice.
Numirea unui nou premier a produs reacţii şi scene semnificative nu numai în PSD – departe, de acum încolo, de unanimităţi – ci şi în Opoziţie. Interesantă mi se pare reactivitatea celorlalte partide în ceea ce-l priveşte pe preşedintele Klaus Iohannis. Foarte mulţi, uitând de jocul democratic al statului de drept, l-au vrut pe Iohannis un „preşedinte-jucător”. Atât de mult i-a obişnuit Traian Băsescu cu starea conflictuală permanentă pe care acesta a întreţinut-o în societatea românească, încât acum i se reproşează lui Iohannis că a respectat… Constituţia! De fapt, chiar Băsescu i-a cerut să… „joace” PSD-ul şi să-i dea Opoziţiei calitatea de a avea un premier şi alt guvern.
… Măcar ceva de genul celor petrecute cu Shhaideh! Măcar o amânare! Ce-ar fi însemnat acest fapt? Ignorarea prevederilor constituţionale, depăşirea prerogativelor prezidenţiale, nesocotirea majorităţii parlamentare (neschimbate de la alegeri şi până azi) şi, în final, prelungirea tratamentului dispreţuitor faţă de un parlament confirmat democratic, prin scrutin electoral.
Apropierea alegerilor prezidenţiale a sporit miza desemnării premierului. Probabil, convocarea, la Cotroceni, pentru consultări, a partidelelor politice – măsură corectă, apreciată de cei ce vor o ţară normală, ghidată de principii democratice – i-a stimulat pe cei care, ca şi Băsescu, au crezut că pot schimba majoritatea parlamentară. Analiştii au atras atenţia că timpul a fost foarte scurt pentru această „chimie”, iar Opoziţia nu este – prin lideri şi prin forţa ei intrinsecă – pregătită pentru schimbare. O cere în stradă, dar, aşa cum sublinia şi analistul Alina Mungiu-Pippidi, o cere într-un limbaj incoerent, uneori chiar cacofonic şi prin ameninţarea cu forţa. Este un loc comun afirmaţia că România este, de multă vreme, o societate conflictuală permanentă, nu una normală. Atât de mult ne-am obişnuit cu războiul româno-român, încât un gest normal – acoperit juridic, nu emoţional, este adevărat! – este privit ca o slăbiciune a preşedintelui.
Oricum, PSD-ul are de luptat pentru a corecta, dacă se mai poate, imaginea compromisă de imploziile din partid! Îndemnul de a performa este mai mult decât un simplu „Allez!”, strigat de tribune unei echipe sportive, ca aceasta să învingă… Jocul stupid al PSD-ului a galvanizat strada, a radicalizat-o. Reacţiile acesteia întrec însă normalul…
