Încă de pe vremea faraonilor şi mai apoi a lui Hippocrate (părintele medicinei), a fost menţionată o suferinţă articulară legată de abuzul de carne şi alcool. A fost etichetată „boala oamenilor bogaţi”, apoi încadrată în „sindromul de bunăstare”, alături de obezitate, creşterea grăsimilor din sânge şi a rezistenţei la insulină (cu evoluţie implacabilă către diabetul zaharat). Suferinţa este produsă de creşterea nivelelor serice ale acidului uric, la peste 7 mg% (la bărbaţi) şi peste 6 mg% (pentru femei). Afectează circa 2% din populaţia globului. Guta primară, dată de creşterea nivelului seric al uraţilor, se datorează, pe de o parte, creşterii reale a producerii lor şi pe de altă parte scăderii concentraţiei plasmatice a unei enzime care are rolul de a metaboliza acidul uric. Cauze secundare (bine definite) de creştere a uraţilor din sânge sunt multe şi menţionăm din ele:
– boli hematologice (limfoame, leucemii, anemii hemolitice);
– traumatismele şi intervenţiile chirurgicale;
– consumul de alimente bogate în purine (carne, fructe de mare, sucuri cu fructoză), asociat cu consumul de alcool;
– unele medicamente: citostaticele, diureticele.
Există însă două paradigme:
– aproape o jumătate din cazurile cu gută clinic manifestă nu au nivele crescute de acid uric în sânge;
– majoritatea persoanelor cu nivele crescute de uraţi serici n-au suferit niciodată de gută.
Menţionez că este obligatoriu tratamentul la cei cu nivele crescute de acid uric seric (depistaţi aleatoriu), chiar dacă nu au gută clinic manifestată, dat fiind pericolul în timp al depunerii uraţilor în căile urinare superioare, cu formare de calculi uratici, şi în interstiţiul renal, cu producerea nefropatiei uratice, care evoluează inexorabil către insuficienţă renală cronică. Este unul dintre exemplele de anomalie metabolică ce nu produce durere (la aproape jumătate din purtători), dar de care se moare sigur mai devreme, dacă nu o tratăm.
Artrita gutoasă este manifestarea acestei peiorative anomalii metabolice. Sunt prinse articulaţiile periferice datorită depozitării în ele şi în jurul lor a cristalelor de urat monosodic, în condiţiile creşterii acidului uric plasmatic şi hipotermiei asociate. Primul simptom este durerea acută monoarticulară, mai rar poliarticulară, care apare de regulă brusc în timpul nopţii, se accentuează rapid, devenind deseori insuportabilă. Caracteristic afectat este halucele (degetul mare de la picior), care se tumefiază, devine roşu şi cald şi uneori „nu suportă nici atingerea cearceafului” de durere. Intervalele asimptomatice variază de la un individ la altul, tind să scadă cu evoluţia bolii şi sunt sigur scurtate de prânzurile bogate în carne şi stropite cu alcool. Fără tratament continuu profilactic, pot surveni mai multe atacuri pe an şi pot apărea deformări articulare permanente.
Radiografia evidenţiază leziunile lacunare (eroziuni în extremităţi, sub cartilajul articular). Uraţii se pot depune şi în ţesuturile moi ale extremităţilor, sub formă de noduli subcutanaţi – tofii gutoşi, inclusiv la nivelul marginilor pavilionului urechii. Artrita gutoasă trebuie diferenţiată de alte artropatii asemănătoare:
– Artrita septică acută, la care cultura lichidului sinovial evidenţiază bacterii, în secreţia purulentă la puncţie;
– Poliartrita reumatoidă juvenilă – apare frecvent la persoane mai tinere;
– Condrocalcinoza – cu depunerea de cristale de pirofosfat de calciu, mai rară.
Prognosticul bolii depistate precoce este în general favorabil. Tratamentul uzual permite majorităţii pacienţilor să ducă o viaţă normală. Guta (denumită laic Podagra) este în general mai severă la pacienţii cu simptomele iniţiale apărute înaintea vârstei de 30 de ani. În cazurile neglijate terapeutic (din nefericire destul de frecvente), afectarea renală (nefropatia interstiţială uratică), de obicei în cadrul unei alte boli coexistente (hipertensiunea arterială, diabetul zaharat etc.), are o evoluţie nefavorabilă, lent şi sigur către insuficienţa renală cronică, greu de gestionat.
De luat aminte pentru pacienţii atinşi de gută este să se adreseze din timp medicului specialist, să îşi schimbe stilul de viaţă şi să ţină aproape în ceea ce priveşte continuitatea tratamentului, practic pe tot parcursul existenţei lor.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
