Denumesc „grajdurile lui Augias” cătunele de rudari ce fac parte din unele comune ale judeţului Argeş. Există cătunul Valea Lespezilor în comuna Hârtieşti, cătunul Valea Mâzgăni în comuna Vultureşti, cătunul Valea Mânăstirii în comuna Ţiţeşti, cătunul Gămăceşti în comuna Berevoeşti etc. Iar în legătură cu unul dintre aceste cătune s-a întâmplat un eveniment social cu un impact deosebit pentru lumea civilizată. Este vorba de rudarii din cătunul Gămăceşti al comunei Berevoeşti. Acest eveniment a demonstrat că timpului nostru încă nu-i lipsesc surprinderea şi naivitatea uimirii. Iar eu credeam că nu e nimic pe lumea asta care să ne mai surprindă. Mai ales că eu însumi am scris mai multe articole despre ce se întâmplă în satele noastre, inclusiv din perspectiva barbariei din Gămăceşti. A se vedea articolele „Valea Plângerii”, „Invazia barbarilor”, „Politica locală”, „Primarul et. comp” etc. Spuneam în aceste articole că zonele sărăciei comunale sunt un fel de grajduri ale lui Augias. De aceea, pentru a face curăţenie în ele, ne trebuie un Hercule, nu nişte primari corupţi. Cum poate explica cineva că fiul fostului primar Proca de la Berevoeşti a ajuns la rândul său primar sau cumnata lui Liviu Poşircă a ajuns, la fel, primar, după ce acest Poşircă nu a mai putut candida, fiind găsit incompatibil de ANI? Cum ne putem explica faptul că pe aceşti primari nu-i mai poate da jos nimeni, dacă nu avem în vedere că enclavele formate din rudari, sărace şi mizere, constituie adevărate detaşamente electorale pentru ei?

Recent, am mers în cătunul Valea Lespezilor din comuna Hârtieşti. Acest cătun este o adevărată enclavă a sărăciei şi mizeriei. Foarte mulţi oameni trăiesc în încăperi mici; bunici trăind laolaltă cu părinţi, neveste, fecioare, copii, nepoţi, rude mai apropiate, rude mai îndepărtate. Spaţiile acestea de locuire sunt pline de mizerie; gunoaiele se ridică pe pereţi până la ferestre, care şi acestea sunt murdare şi cu geamurile sparte. Pe timp de iarnă, ochiurile sparte se acoperă cu ţoale uzate. Este aici o mişcare continuă. Se pleacă şi se vine cu tot felul de microbuze, de-a valma, adulţi, tineri şi minori. Printre câteva scânduri am văzut, lipit pe o uşă, posterul ce-l reprezenta pe candidatul la primărie. Este chipul primarului pesedist care are la activ vreo trei sau patru mandate. Mă uit mai bine şi observ că posterele respective erau risipite peste tot, pe garduri, pe porţi, pe uşi, pe pereţii caselor. M-am uitat şi după posterele cu candidaţii opoziţiei. Acestea lipseau cu desăvârşire. Întreb un rudar bătrân despre lipsa opoziţiei politice în cătunul lui, dar acesta îmi spune că „Tătucul nostru este primarul Andrei, nimeni altcineva”. După ce am mai făcut câţiva paşi în interiorul cătunului Valea Lespezilor, m-am uitat spre pădurea din faţă, care, de fapt, aproape a dispărut.

Prin urmare, pot spune că exploatarea rudarilor din Berevoeşti este doar vârful unui aisberg consolidat pe o afacere care subminează România: jefuirea pădurilor. Rudarii mai cu tupeu din aceste cătune au şi dezvoltă relaţii cu autorităţile locale – şi nu numai – în ceea ce priveşte jefuirea pădurilor, furtul de energie electrică etc.

Autorităţile locale ale satului, dar şi cele de la judeţ semnează nişte poliţe pe care nici copiii noştri nu vor fi în stare să le plătească. Aceste autorităţi sunt în cârdăşie cu cei care taie şi distrug tot ce este util pentru viaţă. Se poartă de parcă ei ar fi ultima generaţie. Şi astfel, zi de zi, se pierde din frumuseţea codrilor carpatini. În acest moment, în Argeş, funcţionează mult prea multe ocoale silvice private. Privatizarea pădurilor este un dezastru ecologic. Pădurile sunt exploatate după bunul plac al patronilor. Aceşti patroni folosesc mai ales rudari la tăierea pădurilor. Unii dintre ei sunt minori. Aş vrea să ne reamintim despre accidentul petrecut acum un an, în urma căruia a murit un astfel de patron, fiind lovit de un copac aflat în cădere. Bietul om, pe nume Safta Cornel, era un mic patron de pădure, care nu avea puterea celor mai puternici din zonă, motiv pentru care muncea şi el cot la cot cu cei doi sau trei rudari angajaţi. Cine oare i-a dat cotă de pădure lui Safta, având în vedre că nu avea tot ce este necesar unei firme serioase? Nu cumva i-a dat-o în schimbul unor bani? Mai mult, a cercetat cineva moartea acestui om? Nimeni! În presă s-a scris că Safta a murit în timpul cât s-a aflat la tăierea unor lemne pentru foc. Cine a spus presei o asemenea minciună?

Prin urmare, dacă mergi prin comunele argeşene şi vrei să prinzi în aparatul de fotografiat câteva imagini ale peisajului rămas în urma tăierilor forestiere, vei avea în faţă imaginile urâţite de sărăcia lăsată în urmă de dinţii drujbelor. Aş vrea să amintesc aici în treacăt încă o problemă (pentru că voi scrie un editorial pe această temă), anume despre modul cum s-au făcut la sate retrocedările de pământ foştilor proprietari. De fapt, acest mod se reduce la bani. Cine a avut bani s-a înfruptat din pământul celor care astăzi nu mai sunt şi ai căror urmaşi au fost ignoraţi de către secretarii unora dintre primăriilor comunale. Dacă procurorii DNA ar descinde la aceste primării, am avea surprize poate egale cu sclavagismul de la Berevoeşti şi abia atunci ne vom întreba cum a fost posibil.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook