Aflându-mă pe un drum de munte, într-o clipă de neatenţie, am căzut şi mi-am luxat piciorul. Mă durea îngrozitor. Am mers cum am putut până la cea mai apropiată casă. După mai multe bătăi în poartă, mi-a ieşit în faţă o femeie în vârstă. Piciorul mă durea îngrozitor. Bătrâna m-a întrebat de ce nu plâng, pentru că plânsul îmi face bine la suflet. Era o femeie cu putere tainică de vindecare. Toată valea plină de sate urca la ea în munte şi, pentru rănile cărnii şi ale sufletului, această bătrână avea leacuri şi vorbe de vindecare şi împăcare. Iar când am vrut să-i plătesc pentru efortul de a mă vindeca, ea a spus că nu primeşte nimic, fiindcă aşa îi cere „Glasul de pe munte”. Dumnezeu e prea mare, a spus ea, ca să-l putem măsura noi, oamenii. De aceea, nu trebuie să ne mirăm şi nu avem nici dreptul la revoltă dacă El împarte inegal darurile. Deci, ea nu poate primi bani pentru un dar venit de la Dumnezeu. La despărţire, bătrâna mi-a spus că e bine să mai plâng uneori, pentru că „fericiţi sunt cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. În clipa aceea, mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când nu am mai văzut pe cineva plângând. Odinioară, lumea plângea. Eu plângeam. Dar astăzi nu mai văd copii, femei, bărbaţi descărcându-şi sufletul în lacrimi, la o naştere sau o căsătorie; sau de nefericire, la aflarea vreunui deces, a vreunei ştiri proaste. Astăzi se aplaudă, nu se mai plânge. Ochii noştri nu mai varsă lacrimi. Am trecut de la o civilizaţie a lacrimilor la una fără lacrimi. Omul are nevoie astăzi de o filosofie fără lacrimi, nu de religie, care să le valorizeze. Lumea nu mai e un loc cinstit, dacă a fost vreodată. Simona Halep câştigă bani într-un an, cu racheta de tenis, cât sute de mii de muncitori la un loc. O adolescentă care abia a ieşit de pe băncile liceului, dar care cântă bine, poate face mai mulţi bani decât cei mai mulţi oameni din lume în cursul unei vieţi. Ce să mai vorbim despre jucătorii de fotbal?! Şi nici despre politicienii corupţi, care au conturi în bănci mai mari decât ale unui întreg oraş de provincie.

Prin urmare, trăim fără religie, pe care am înlocuit-o cu o filosofie personală. O filosofie fără lacrimi, în care să credem cu adevărat. Credinţa să nu fie dogmă; cult fără ceremonii sau rituri, adoraţie fără rugăciuni. O „religie” care să ne înveţe să trăim prin forţa unei idei originale printre atâtea idei ale altora. Drept care, am căutat ideea mea filosofică; aceea care să mă legitimeze în faţa vieţii, pentru că nu o puteam împrumuta de la alţii. Nevoia aceasta a fost dată de conştiinţa faptului că gândirea fiecăruia despre lume şi viaţă poartă pecetea temperamentului personal. Iar în ceea ce priveşte dogma, am plecat de la premisa că omul este o fiinţă liberă care-şi poate crea singur destinul, după cum artistul imprimă un sens materialului inert din care făureşte opera de artă. O altă credinţă a mea a fost aceea de a considera lumea drept o ordine care devine şi se face, nicidecum o ordine prestabilită ce n-are decât să se depene în timp. În acest context, am conştientizat faptul că noi nu putem păşi dincolo de zidirea noastră intimă şi nu putem escalada urzeala noastră cognitivă pentru a lua contact cu realitatea absolută. Nu cunoaştem lumea externă sau pe noi înşine decât în propria noastră conştiinţă; dincolo de ea nu ştim dacă mai există ceva. Principial, noi nu avem niciun temei care să ne ajute să trecem dincolo de pragul ei. E de ajuns să amintesc că, dacă conştiinţa s-ar stinge, toate obiectele din jur şi lumea ar dispărea.

Dar toate acestea până la Glasul de pe munte. Până a o cunoaşte pe bătrâna din munte, am crezut că ştiu totul despre viaţă. Dar faptul că duceam o viaţă fără lacrimi nu am ştiut cu adevărat. Dacă nu ştii să plângi, nu ştii nici să te bucuri. Şi, odată cu prima lacrimă, m-am gândit cu durere la toţi nefericiţii, la toţi cei singuri, la toţi uitaţii, la toţi muribunzii care, în acelaşi timp cu mine, cine ştie cu ce sentimente de sfâşietoare dezolare au urmărit aceleaşi celeste ţinuturi. Acum este momentul unei mărturisiri. Fac parte dintr-o generaţie cu principii considerate desuete, vetuste. I se poate atribui acestei generaţii orice caracterizare, dar eu sunt şi dintre aceia care au trăit în plin materialism şi care, în pofida acestui lucru, au recunoscut legile morale ale vieţii, importanţa lor. Dimpotrivă, recunoscând puterea diabolică a materialismului dialectic şi istoric, asta m-a făcut să-i resping mai uşor doctrina. Bunăoară, nu am avut pentru concepţia materialistă a istoriei acel respect religios pe care i-l purtau marxiştii noştri. Nu m-am simţit niciodată dispus să recunosc covârşitoarea supremaţie a materialismului asupra spiritului, care despuia fiinţa umană de cele mai nobile atribute ale sale. Şi totuşi, câtă linişte înăbuşită şi situaţii ratate! Dar efectul cel mai dureros al acestei situaţii este că am rămas fără lacrimi. Bătrâna din munte mi-a atras atenţia asupra acestui adevăr, nu cine ştie ce doctrină filosofică.

Autor: Gheorghe Savu

Distribuie pe Facebook