Provocat de colega mea de platou, Cristina Munteanu, mereu în căutarea unui subiect de presă interesant, m-am hotărât într-o bună dimineaţă de primăvară autumnală să arunc o privire indiscretă în ghiozdanul unui pui de japonez. Al unui copil nipon pe care, cu un veac în urmă, Vincente Blasco Ibanez îl vedea cu două capete.

Odată hotărârea luată, mă urc şi eu virtual pe iahtul „Franconia” cu care romancierul şi-a propus să facă înconjurul lumii şi debarc taman pe „meridianul Yamato” descris cu multă rigoare jurnalistică de Florin Vasiliu. Asta şi pentru că n-am putut beneficia, ca să aflu mai multe, de prezenţa la emisiunea noastră a fostului ataşat cultural în Japonia, scriitorul Mihai Epure, argeşean de al nostru, rătăcit acum prin Bucureşti.

Şocant, dar adevărat, în primii trei ani elevii japonezi nici măcar nu au ghiozdane. Nu au, fiindcă, aşa cum avea să ne spună la emisiune prof. Emil Oprescu, în primii ani de şcoală nu dau teste, nu dau examene, învaţă să se acomodeze cu şcoala, cu munca în colectivitate, care presupune să faci curăţenie, să găteşti, sub îndrumarea nutriţionistului, să fii generos şi politicos, să-ţi respecţi colegii şi profesorii, mediul înconjurător ş.a.m.d. Încă din primele zile, în drum spre grădiniţă, copiii sunt învăţaţi să recunoască drumul spre şcoală, după care sunt îndemnaţi să meargă singuri, să se descurce chiar şi-n aglomeraţia din capitala Japoniei. Nu le duc părinţii ghiozdanul, nici pe ei cu maşina, le dau drumul în viaţă învăţându-i să se înarmeze cu voinţă, cu răbdare, cu politeţe, cu încrederea că pot face tot ce trebuie.

N-am cum să nu mă întreb de ce trebuie să împrumutăm de la japonezi un astfel de model, că doar l-am avut şi noi încă de pe vremea lui Spiru Haret? Sigur, puiul nostru de român n-avea nici el ghiozdan, dar mergea atunci la şcoală înarmat cu un condei şi o tăbliţă de ardezie pe care învăţa să scrie alfabetul şi să facă socoteli. Şi, mai ales, învăţa să iubească munca, fiindcă numai ea îl putea izbăvi de sărăcie. Ceea ce s-a şi întâmplat cu cei mai mulţi discipoli. Care n-au avut nici telefon, n-au ascultat muzică la cască în drumul spre lecţie, nici nu i-au dus, ca astăzi, părinţii cu maşina la şcoală. Apropo de japonezi, copiii n-au voie cu telefonul la şcoală, de maşină nici vorbă, poartă uniformă, nu ştiu ce-i ăla chiul, în Japonia aproape că nu există repetenţi, iar ţara se situează pe locul al doilea în lume în privinţa eficienţei sistemului de educaţie. Şi la ei anii de facultate „sunt cei mai frumoşi din viaţă”, dar de  „iadul examenelor” nu scapă niciunul. Dascălul este responsabil, înaintea părintelui, de ce şi cât învaţă elevul, principiul „decât o mie de zile de studiu, mai bine o zi cu un profesor bun” fiind la mare cinste, cum mare, foarte mare este şi salariul dascălului (meserie foarte bine plătită, a cincea în ordinea importanţei sociale). Noul sistem educativ care, iată, le face cu ochiul şi românilor noştri se bazează pe cinci teme de bază şi zero materii de umplutură: 1. aritmetica, 2. lectura, 3. educaţia civică, 4. informatica şi 5. patru limbi străine (japoneză, engleză, chineză şi spaniolă).

Obligaţia celor care lucrează în sistemul educaţional este să dea societăţii cetăţeni model. Care cetăţeni, iată, sunt sub unu la sută analfabeţi, ţara se laudă cu 18 laureaţi Nobel, iar peste 50.000 dintre niponi au depăşit vârsta de 100 de ani. Poate şi pentru că, în Japonia, ai voie să adormi la serviciu, considerându-se că asta se poate întâmpla doar în urma efortului intens, nu a lenei. Cum se mai întâmplă la noi, nu!

Mă întorc la romancierul meu, V.B. Ibanez, spaniol pornind de jos şi ajuns atât de bogat că-n 1923, când făcea călătoria în Japonia, avea un vapor al lui şi o vilă de invidiat în Franţa, rezultatul propriei munci făcute cu tenacitate şi disciplină. De ce scrie el că puii de japonezi au două capete? Mă aşteptam să spună că-s deştepţi. Dar nu! Au două capete, fiindcă, de regulă, cel mai mare dintre copii, că-i băiat ori fată, îl poartă-n spinare pe cel mic, chiar şi când mănâncă, face treabă ori se joacă. Văzându-i unul în spinarea celuilalt, ai impresia unui omuleţ cu două capete. Ca şi la noi, pe vremuri, la ţară, copiii din familiile nipone se creşteau unii pe alţii, primeau şi primesc şi azi una dintre cele mai bune educaţii, politeţea fiind mereu pe primul loc. Apropo, vă mai deranjează faptul că tinerii noştri de azi – unii dintre ei – au uitat să mai salute, să spună mulţumesc, să fie respectuoşi, să aprecieze onoarea, prietenia, valoarea, să aibă, într-un cuvânt, bun-simţ?

Stau altfel lucrurile la noi, de s-au hotărât argeşenii noştri să importe modelul japonez, cum încercaseră cu vreo 20 de ani în urmă cu şcoala Waldorf? Stau, din păcate! Şi instrucţia, şi educaţia sunt deficitare, reforma bâlbâită desăvârşind opera de „deschidere” a şcolii româneşti către valorile occidentale. Naivităţile, gafele, pastişele, bâlbele „reformatorilor” au pus şi şcoala pe butuci, nu doar industria. Ne integrăm, dar în bună măsură ne şi desfiinţăm. Ne va fi de vreun ajutor modelul nipon, valoros el nu doar în sine, ci şi pentru că este aplicat de japonezi japonezilor. Care japonezi au conceput şi pepenii pătraţi ca să poată fi mai uşor transportaţi şi depozitaţi. Din păcate, la noi au avut capete pătrate cei mai mulţi dintre cei care au făcut „reforma” şcolii până au terminat-o. Din fericire, nu chiar de tot. Dar nici nu mai este mult.

Mihai GOLESCU

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio