Gheorghe Badea răspunde la întrebarea: Care-i secretul facerii de bani?

Două lucruri din realitatea imediată mă intrigă! Ne-am revoltat în ’89, ca să scăpăm de Ceauşescu, şi nu trăim mai bine. Mă rog, cei mai mulţi dintre noi. Şi apoi, deşi am tot dezavuat banul, avem mai mult decât oricând nevoie de el. Se află indiscutabil pe primul loc, în ierarhia valorilor de azi. Deşi recunoaştem importanţa culturii în devenirea spirituală şi ascensiunea socială a omului, mai mereu pentru cultură şi educaţie nu sunt bani. Iată, se discută acum despre comasarea intituţiilor de cultură, din lipsă bani. 

Care-i secretul facerii de bani – că a facerii de bine, nu este decât politică, ba, asta chiar a generat şi o înjurătură! – ştie totuşi cineva? N-ar fi rău, zic eu, să-l întreb pe dl ing. Gheorghe Badea, că poate-i smulg secretul. Lui, celui mai important om din economia Argeşului. Aia privată, că ailaltă, bună sau rea, s-a dus pe Apa Sâmbetei, ori i-au aţinut unii calea şi s-au pricopsit. Nu ai noştri, ci, mai ales, cei din afară, care au ştiut mai demult cu ce se mănâncă economia de piaţă. 

Ia să vedem, răspunde la telefon dl. Badea?

ALO, dl BADEA?

După al doilea semnal: 

– Vă salut, dle Golescu!

– Vă salut şi eu, bucuros că-mi răspunedeţi. Pe unde sunteţi?

– Păi, în maşină. 

– Când aveţi timp, aş dori să stăm puţin de vorbă pe o temă profesională, mai precis pentru un interviu?

Ce-i azi, joi. E bine luni?

– Este. 

– (După câteva clipe) Hai să ne vedem totuşi mâine, că luni agenda mea este destul de încărcată. Dar, să nu te superi d-ta, nu prea mai sunt încântat să vorbesc în presă. Asta, pentru că nu mai aflu în ea nici prea multe lucruri grele, cu miez, nici respectul de altădată pentru oamenii ei. Dar, mă rog, pe d-ta nu te pot refuza.

TE PRIVESC PITEŞTI, DE SUS!

Am ajuns la „Centrul de Afaceri”, clădirea aia impunătoare din buricul târgului, de zece etaje – aflu ulterior, de la interlocutor, că la subsol mai sunt trei etaje, pentru parcare – cu cinci minute mai devreme. Îl ştiu pe dl Badea că ţine la punctualitate, ca şi nemţii, ori suedezii – şi nu-mi permit să întârzii, cum se întâmplă tot mai des în lumea noastră, altminteri civilizată.

Privesc oraşul de sus şi-mi este tare drag. Cred că am ajuns aici doar cu câţiva ani înaintea domnului Badea, născut la Hulubeşti de Dâmboviţa, cu facultatea de TCM-ist făcută la Braşov. A debutat ca inginer stagiar la Sibiu. A revenit la Piteşti, după ce a făcut un ocol la Topoloveni, unde a urcat pe scara profesională pe posturile din vârful ei, inginer-şef şi director. A ajuns, tot director, la „Subansmble Auto” Piteşti, ales cu peste 80 % din voturi. Este limpede pentru mine, că a respectat munca în valorile ei esenţiale şi totodată s-a bucurat de o gândire creativă. Altminteri nu s-ar fi antrenat în management şi cercetare, cu accentul pus mereu pe ştiinţă şi pe nou, pe ce ne cere viitorul şi-n tehnică.

„ŞI MIE MI-E DRAG ORAŞUL ĂSTA!”

– Vă place Piteştiul, nu?, mă ia puţin prin surprindere, apărând instantaneu pe terasă.  Mărturisesc că şi mie. Născut la ţară, parcă acum mă simt naturalizat aici, unde m-am căsătorit cu o dragă profesoară de limba română, aici ne-am crescut cei doi copii cărora le-am insuflat dragostea de tehnică, de ştiinţă, iar acum îi am lângă mine, să preia afacerea pe care am dezvoltat-o eu şi, cu elanul tinereţii, să-i dea ei şi mai multă strălucire. Cu ei, continuu totodată să învăţ şi eu, fascinat de posibilităţile, dar şi de eşecurile pe care le oferă lumea din „Al treilea val” a lui Alvin Tofler.

– Citiţi, citiţi!

– Nu se poate altfel!

– Dle Badea, vă mai amintiţi de un spectacol de estradă, „Te privesc Piteşti de pe Trivale”, în care protagonişti erau actorii Marin Radu Ene şi Dragoş Mârzan? Textul spectacolului ăsta de revistă era scris să laude construcţiile noi din Piteşti. Evident, din regimul trecut. Noi, după treizeci şi ceva de ani de economie de piaţă, cu ce ne lădăm, azi?

– Păi, ne lăudăm, domnule, şi noi, cu câteva edificii nou construite. E drept, puţine. Unul este chiar „Centrul de Afaceri” de pe care privim acum oraşul. Apropo, aţi văzut cum arată oraşul Curtea de Argeş, după ce a fost asfaltat şi reamenajat bulevardul, cu toaletarea inspirată a teilor? Parcă-i alt oraş! I s-a dublat frumuseţea de oraş istoric, cu perla de mânăstire a Argeşului, care dă perspectivă şi nobleţe peisajului. Nu putem face treaba asta şi Piteşti, să mai scoatem la lumină ce-i frumos şi la noi? Dumneavoastră sunteţi de la presă și ați putea face ceva în sensul acesta. Am văzut pagina, inspirată, cu dr. ing. Ilarie Isac, despre valorificarea peisagistică a Căii Bucureşti şi mi-a plăcut cum gândeşte. Aşa ar trebui să facem şi-n cultură, şi-n turism, şi mai peste tot unde Piteştiul are o tradiţie bogată. Să punem în valoare gândirea lor creativă! Să facem şi noi ceva pentru comunitatea asta a noastră, că trăim în ea şi ne pasă de ea. Credeţi că nu puteam să fac o afacere mai bună, când am vândut terenul pentru construirea unui mall în Tudor Vladimirescu? Puteam, desigur, dar m-am gândit şi la cum trec, de ani de zile, piteştenii peste calea ferată. Şi nu doar la asta.

Tot în această ordine de idei, noi la Pitești ne bucurăm de un excelent spațiu cultural, cu o sală de 800 de locuri – Casa de Cultură a Sindicatelor – unde se face orice altceva, mai puțin pentru ce era destinată clădirea. Felicitări proprietarilor că s-au gândit să facă rost de bani și din Bingo, dar de 30 de ani, autoritățile locale să nu se ocupe să valorificăm cultural acest spațiul, nu mi se pare în regulă. Ceva trebuie făcut aici, dar nu în favoarea jocurilor de noroc, care iată încep să fie scoase din oraș, căci efectul educativ nu este dintre cele mai pozitive. Mă rog, nu-i treaba mea, dar m-ați întrebat și vă spun opinia mea de locuitor al Piteștilui care abia așteptă să vadă aici un spectacol bun. 

Și nu doar din joi în Paști.

ZBÂRNÂIND ŞI SCRÂŞNIND…

– Sunteţi unul dintre „gulerele albe”, acum un patron de tot respectul, cu o importantă poziţie socială, cu vreo patru fabrici în Piteşti, cu alte câteva la Câmpulung, Curtea de Argeş şi Costeşti. Până a ajunge aici, cred că totuşi, acolo unde aţi lucrat, în atelierele din fabrică, aţi înghiţit şi praf, şi scrum, aţi lucrat cot la cot cu muncitorii, la îndoitul tablei, la debavurat şi matriţat şi, cum spuneaţi adineauri, aţi văzut şi auzit multe fierăraie zbârnâind, multe scule şi unelte, maşini, dar şi oameni scrâşnind… Dv. aţi scrâşnit vreodată din dinţi? Cum aţi făcut, de aţi ajuns unde aţi ajuns?

– Ba bine că nu! Dar treaba asta nu se poate expedia într-un interviu, nici într-un ziar, nici măcar într-o carte. Unii v-ar spune că au muncit. Pe brânci, pe rupte, cu sacrificii… Dar nu cred că a fost destul! Dacă nu vezi pasul pe care trebuie să-l faci şi mâine – ce zic eu, pasul, ba nu, paşii, la care să te şi gândeşti din perspectiva a ceea ce impune viaţa – altminteri baţi pasul pe loc.

Uite, aseară am fost la sărbătoarea a 30 de ani a celor de la „Lisa Dräxlmaier”. Ce oameni deosebiţi, ce familie deosebită Schein! Am avut în anii ăştia de la cine învăţa, dacă vreţi inclusiv despre o etică a contractelor, despre joint venture, predictibilitate, stabilitate, despre forţa motrice a schimbării. Au avut curajul să deschidă o afacere în România, nu doar la Piteşti, unde am tras şi noi, cum se spune, cu dinţii de ei să vină şi să facem fabrica de cablaje electrice auto, care-i mândria noastră, catedrala noastră. Meritoriu, pentru familia germană este că a dezvoltat ulterior alte cinci proiecte, creând fabrici la Codlea, Deva, Timişoara şi-n Valea Jiului, cu peste 15.000 de salariaţi. Las’ că şi noi, una peste alta, adiţionăm vreo 12.500.

– Dle director, aţi fost şi aţi rămas un nume cu rezonanţă în cercetare, mai ales în ce priveşte introducerea tehnicii neconvenţionale în industria auto şi creşterea gradului ei de integrare. Vă mai spune ceva distincţia „Leul de aur” primită la Madrid? Era la „Subansamble Auto”, nu! Apoi, aţi colaborat cu LEAR din America, Franţa, Japonia. 

– Despre asta, dacă-mi amintesc, a scris bine dl Ulmeanu, despre reuniunile internaţionale de la Hotel „Star”, eventual puteţi relua textul, dar acum, în cercetarea ştiinţifică, suntem cu toţii frământaţi de crearea acelor baterii care să stocheze energia eoliană, solară, cea nucleară. Este o explozie tehnică de neimaginat, lupta cu concurenţa este acerbă, străinii se învârt peste tot, cumpără mai tot ce se poate. La Craiova Ford a fost cumpărat de turci, cu americanii. Viteza cu care se fac planuri, proiecte, nu se mai măsoară cu anii, nici cu lunile sau săptămânile, ci cu zilele. Trebuie să ne gândim la toate serviciile, engineering, fabricaţie, cercetare, desfacere, învăţământ, reciclarea personalului. Căci, altfel, un mediu familiar se destramă sub ochii noştri şi ca să facem faţă viitorului, să facem produse tot mai competitive, e musai să apelăm la nu ştiu câte combinaţii şi permutări, cu o viteză care nu te lasă să dormi. Şi noi, aici, facem transferul spre generaţia viitoare. Economia globală nu aşteaptă pe nimeni, ea ne suprasolicită să adăugăm plus valoare la produse noastre. Dar, paradoxal, nu crescând preţurile, ci coborându-le. Ăsta e viitorul, ăsta trebuie să fie, căci altminteri nu facem altceva decât creăm inflaţie, ba chiar o exacerbăm în România. Este un proces metabolic, cu tensiune şi riscuri, care ar trebui mai bine studiat şi de guvernanţii noştri.

VISEZ LA UN TURISM EFICIENT, MODERN

–  Nu credeţi că chestiunile astea ar trebui studiate şi implementate la fel şi-n turism? Avem un patrimoniu inestimabil, dar nu l-am pus în valoare nici pe departe…

– Cu siguranţă! Sigur că mă bucur de decizia de a prelungi accesul auto pe Transfăgărăşan pe toată durata în care se poate circula, dar minunăţia asta de drum este un bulgăre de aur pe care trebuie să-l transformăm în nestemate cu valoare inestimabilă. Or, noi deocamdată mai cârpăcim pe ici, pe colo, presa laudă şi ea serviciile străine, nu pe ale noastre care, după 30 de ani, au început să se mişte. Dacă avem vânt din spate, susţinere, ne mişcăm şi noi. După modernizarea de la „Casa argeşeană”, unde am construit totul din nou, la standarde europene, lucrăm la un alt hotel de şi mai mare avengură, pe Transfăgărăşan, la Erbaşu. Vă invităm la anul, la inaugurare. Altminteri, până nu vom reuşi să avem activitate turistică pe tot parcursul unui an, fie vară, fie iarnă, nu prea ne putem lăuda că facem un turism eficient.

CULTURA, TOT LA URMĂ…

– Nu ştiu cum se face, dar şi-n discuţia noastră, cultura a rămas tot la urmă! Ce v-a îndemnat să transformaţi o baie orăşenească într-o fundaţie axată pe cultură, pe o sală de expoziţie cu invitaţi de marcă din Bucureşti şi din ţară, la care aţi adăugat apoi şi o bibliotecă? De unde pasiunea asta pentru artă, pentru pictură?

– Nu înseamnă că dacă sunt de formaţie inginer, nu iubesc şi frumosul, arta, sub toate înfăţişările ei. Apoi, cred eu, o să vină vremea să logodim mai apăsat industria cu arta, să nu mai fabricăm doar produse de serie, ci unicat. De unde să luăm idei, dacă nu de la cei ce investesc în frumos. Noi investim, din păcate, puţini bani în cultură, ăsta este şi motivul pentru care privim viitorul – scuzaţi-mi expresia – ca viţelul la poarta nouă. În loc să deschidem larg poarta esteticului, care ne înfrumuseţează viaţa şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Pe vremuri, la baia din Piteşti veneau oameni nu doar să-şi primenescă trupul, ci să-şi ostoiască şi sufletul. Baia era şi locul unde omul socializa, se informa, schimba păreri, afla lucruri pe care le punea şi-n operă. Cumva, dar la alt nivel, fac şi pictorii noştri, şi cei ce vin la bibliotecă. Să citească, să vadă cum… văd şi alţii viitorul. Trecem dintr-o criză în alta, nici nu apucăm să scăpăm de una, că ne înşfacă alta. Viaţa ne modelează continuu şi, cum bine s-a spus, informaţia înseamnă putere. Apoi, cultura nu-ţi dă aroganţă, ci mai degrabă soluţii cu care să te confrunţi cu exigenţele viitorului. Dar, cultura aia de substanţă, nu de … şuşanea. 

– Păi, părerea unora este că aşa se fac bani.

CĂTRE KALOKAGATHIA 

– Aiurea! Asta o spune cel care chiar n-are cultură, care vede-n jur doar goana după profit, asigurarea voturilor pentru politic. Banul şi puterea. Dar cultura deschide porţile către ştiinţă, către inima omului, către kalokagathia, cum spuneau grecii, adică îmbinarea celor trei scopuri utile vieţi: binele, frumosul şi utilul. Parcă aşa ne îndemna şi Ţuţea al nostru de la Boteni, filozoful de un real geniu. Cine l-o fi înzestrat, dle Golescu? Nu mintea lui şi cartea din bibliotecă, într-un cuvânt cultura? Iar noi, inginerii, oamenii tehnicului, nu din carte am deprins ştiinţa de a face progres! Ca să ce? Păi, ne schimbăm noi, în bine, desigur, umblând la economic şi psihic, la social şi politic, la civilizaţie.

Altminteri, trecem într-o epocă nouă, am înlocuit în socialism cântatul cocoşului, cu sirena fabricii, ţârâitul greierului de la ţară cu scrâşnetul cauciucului pe asfalt, mirosul de pământ reavăn cu cel de motorină, dar nu suntem altceva şi noi decât piesele unei maşini cosmice. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă, încercând să stăpânesc „sclavii energetici”, în contact cu maşina, iar azi, după ce am dezlănţuit atomul, trimitem spre spaţii extraterestre vehicule împachetate în flăcări, ca să cucerim noi teritorii. N-ar fi mai bine să avem grijă, mai întâi, de pământul pe care ni l-a dat nouă Dumnezeu, ca să ne bucurăm de el, de natură, de viaţa atâta cât ne-o construim inginereşte?