Liiceanu se întreabă undeva („Nebunia de a gândi cu mintea ta”): „Ce-ar fi fost dacă îl întâlneam pe Cioran şi nu pe Noica?” Să încercăm să descifrăm aceste piste formative. Noica propovăduia „înţelepciunea prin cultură”. Liiceanu îşi aduce aminte despre Noica, filozoful care afirma: „Deviza mea: Nulla dies sine laetitia (n.n. – nicio zi fără laetitia). Dar laetitia înseamnă disciplină, muncă, trudă, suferinţă, îndoială, invenţie, bucurie„.
La o întâlnire recentă cu tineri, încercam să pledez pentru ideea că nimic nu poţi în viaţă fără muncă; reuşita, succesul înseamnă muncă! Un tânăr, mai îndrăzneţ, stimulat şi de îndemnul ca întâlnirea noastră să fie dialog continuu şi nu o pledoarie unilaterală, ceva „ex cathedra”, didactic, m-a contrazis. A dezvoltat apoi, simplu, ideea că România nu este o societate meritocratică (n.n. – am tresărit a admiraţie pentru cunoştinţele lui) şi că o mână de oameni s-a îmbogăţit prin furt şi nimeni nu este în stare să le ia banii furaţi; aceasta ar fi pedeapsa educativă şi nu puşcăria, meritată de altfel. Avea dreptate! De aceea, pe fondul unei laxităţi legislative şi administrativ-statale, au proliferat becalizarea şi diaconismul pepedist. Adică ofensiva prostului gust, a suficienţei neamprostismului buzunarelor pline şi a fişicului de valută arătat pe micile ecrane în emisiuni în care astfel de tipi ai tranziţiei beneficiau, de fapt, de publicitate, de vizibilitate socială nemeritată, chiar nocivă din perspectiva principiilor morale.
Cioran – care, după părerea lui Eugen Simion („Cioran – o mitologie a nedesăvârşirilor”), face parte din „generaţia tragică” (în care este cuprins şi Eliade) sub semnul profesorului Nae Ionescu – este „profesor de îndoieli”, „un erudit al suspiciunii”, „un specialist în apocalipsuri”. Cioran – care din 1947 părăseşte limba română şi devine un desăvârşit stilist al limbii franceze (recunoscut de francezi ca atare) – nu îndeamnă, în scrierile sale, la optimism, vede totul în culori sumbre, dezarmante. Dacă luăm ochii din cărţile lui şi privim astăzi la demonizarea, pe toate planurile, a României de către români, realizăm deserviciile acestei mentalităţi păguboase. Un străin, care ar urmări cu acribie de cercetător presa românească, trage sigur concluzia că aici nimic nu „merge”, doar corupţia înfloreşte şi, de aceea, singura instituţie providenţială ar fi numai DNA-ul…
