Există o boală românească care ne afectează la nivel de fond şi ne încurcă la nivel de formă. În administraţie, educaţie, justiţie, sănătate există un adevărat haos, o confuzie crasă de noţiuni şi atribuţii, o inegalitate şi, în genere, o mediocritate lamentabilă instituţionalizată. Între vocaţie şi amatorism, între chemaţi şi nechemaţi nu există nicio barieră. Totul este de un amestec nepermis. Şi acest lucru e cauzat de lipsa de pregătire a celor care ocupă funcţii importante în staul român, în care singurul criteriu de performanţă este cel politic. Aşa am ajuns ca în zilele acestea să nu mai fie nimic statornic, nici chiar viaţa.

Pandemia de Covid-19 a adus în sufletul nostru necunoscute stări, porniri, dispoziţii, trăiri. Până şi „ochiul” cu care priveam viaţa până acum ni l-au orbit, luându-i privirea ancestrală cu care ne-am născut; avem acum un  „ochi mort”, care se uită la evenimentele teribile de lângă noi sau prezentate la televizor aproape indiferent. Aşa că vreau să-mi regăsesc limpezimea privirii şi simţirea în faţa tragediilor prin care trec unii semeni ai mei, iar ţara mea să se elibereze de abuzurile politicienilor făcute în numele puterii. Căci abuzul are o lege verificată în sociologie: cine are puterea este tentat să abuzeze de ea. Orice putere, chiar dacă este protectoare la început, se menţine prin despotism şi piere prin abuz. Când însă mijlocul social facilitează abuzul, atunci puterea se menţine multă vreme.

Pe de altă parte, lipsa unui criteriu obiectiv pentru legal-nelegal în politică duce la apariţia unei nevoi de a manipula mulţimea. Aşa apare demagogia. Demagogul consideră că orice mijloc e bun dacă duce la cucerirea puterii politice şi la fabricarea de noi iluzii pentru cetăţeni. Este ceea ce se întâmplă în zilele acestea când se pare că liberalii vor face o alianţă cu social-democraţii, însă această alianţă nu va aduce nimic bun, poate o scurtă amânare a luptei pentru putere în plină pandemie de Covid-19. Aşa că demagogul se manifestă cu ardoare mai ales în astfel de momente teribile, proclamând că abuzul vechii puteri a sucombat. Falsă iluzie! Chiar în acel moment apar germenii noului abuz, deoarece din abuzuri se nasc alte abuzuri.

Însă cel mai mare câmp sociologic de manifestare a demagogului este în timpul campaniei electorale. Se votează sau nu, pe urmă totul se uită; se pare că am intrat în normal. Politica şi-a închis dulapul. Dar se deschide cel al justiţiei; sunt multe poliţie de plătit, iar aluatul este mare, la fel şi miza. Mai ales acum după ce au murit peste 50 de mii de oameni infectaţi cu SARS-CoV-2 şi mulţi dintre ei puteau fi salvaţi dacă am fi avut o adimistraţie guvernamentală serioasă şi responsabilă. Deci, în scurt timp, vom asista la demagogia în justiţie. Dacă demagogul în politică se înfierbântă în timpul alegerilor, demagogul în justiţie, o face după alegeri. Demagogia în justiţie nu se manifestă faţă de cetăţeni, ci faţă de politicieni. Şi, uite, aşa avem două justiţii, una pentru cei de sus şi alta pentru cei de jos. Dacă e să vorbesc hegelian, unii trăiesc teza, alţii antiteza. Nu există sinteză în politică. Pentru mulţi dintre noi, partidul este şansa de a ieşi la lumină. Astfel, ei prind aripi şi zboară, evadează şi descoperă plăcerile vieţii.

Noi, ceilalţi, murim pe la ATI-urile spitalelor. Sau ne continuăm o viaţă meschinizată, automatizată şi vorbim de un caz sau altul de infectare cu noul coronavirus. Şi apoi nimic! Iubire şi moarte! Neantul cel mai desăvârşit.

Abuzul este însă o fatalitate pentru puterea coruptă: prin el se măreşte, prin el se prăbuşeşte. Semnul prăbuşirii, aşadar, este atunci când opinia publică ia conţinut juridic şi politicienii tremură în faţa acuzaţiilor ei. Sper să ajung în situaţia ca eu, cetăţean simplu, să-mi acuz guvernantul că din cauza lui mi-au murit rude şi prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi, nu numai să aud că „a fost nevoie să moară oameni ca Guvernul să demisioneze”. Drept care, pentru sociologi un astfel de fenomen reprezintă o desăvârşire socială întoarsă, adică fundul prăpastiei, în care câţiva indivizi dezechilibraţi – dacă nu unul? – taie şi spânzură în viaţa politică românească. Acest unul poate nu ştie că Petre Ţuţea s-a născut în Argeş şi a zis că „atunci când partidele ajung gloabe, poporul le duce la abator”.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio