Îmi vin în minte chipurile unor frânari de pe vagoanele trase de locomotiva cu aburi, încărcate cu buşteni care veneau de la Cumpăna spre fabrica de cherestea din Curtea de Argeş. Alături de câte unul dintre ei mă urcam şi eu ca să ajung din nordul oraşului până la gara mică, în sud, apoi ducându-mi paşii spre liceu. De ei, frânarii, depindea, în bună măsură, mersul trenului pe şine, evitându-se deraierile.
Caut în Clasificaţia Ocupaţiilor din România, meseria de frânar. Nu o prea găsesc, ori o fi sub altă denumire. Între timp, întâlnim în societate alte tipuri de frânari care acţionează frâna socială. Câteva exemple sunt edificatoare.
Să absorbim fonduri europene de dezvoltare nu suntem în stare, se lucrează cu frâna trasă la maximum. Să vaccinăm copiii n-avem putinţă, iar e frâna trasă. Să asigurăm toate medicamentele necesare nu ne lasă frânarii. Autostrăzi nu avem din cauza frânelor cu multiple comenzi. De ne trebuie o adeverinţă ori să completăm şi să depunem un dosar la vreo instituţie, avem piedici, intră în funcţiune frâna birocratică. Şi exemplele ar putea continua.
Citeam, mai demult, o lozincă dintr-o sală de clasă, aşezată deasupra tablei: „Revoluţiile sunt locomotivele istoriei.” Numai că la noi, după ultima revoluţie, a pornit şi continuă să meargă o locomotivă permanent cu frâna trasă.
Ne trebuie nişte revizori tehnici capabili să aşeze trenul pe calea cea bună, care să ne scoată din tunel şi să deblocheze frânele.
C. BUJDOIU
