Am citit de curând că dispariţia de pe prima scenă a unor cluburi de fotbal – printre care şi FC Argeş – din marile oraşe ale României ar fi rodul unei conspiraţii. Aceasta ar urmări, în continuare, ca fotbalul românesc să nu mai conteze „afară”… Măi să fie!!! Am luat, din curiozitate, lista oferită şi am ajuns la altă concluzie.
În primul rând, la mijloc, ca mai mereu, este „ochiul dracului” – banul. Obişnuiţi, ca înainte de ’89, cu „bani negri”, conducătorii (cei mai mulţi) cluburilor decedate, total sau parţial, au confundat vistieria acestora cu propriile buzunare. Ar mai fi altceva. Înainte de ’89, cluburile mijlocii şi mici au încercat – şi au reuşit – să se protejeze. Nu era, desigur, fair-play! „Cooperativa” a fost expresia unei mafii ce lucra aproape pe faţă, la adăpostul celebrei „mingea e rotundă” şi, ca atare, rezultatele se rostogolesc şi ele mai ciudat tocmai când… nu te aştepţi. Din întunericul tranzacţiilor de acest fel (de care nu erau chiar neştiutori conducătorii de partid din judeţ) au ieşit la iveală păpuşari – văzuţi mult timp conducători cu har, oameni inteligenţi, maeştri ai combinaţiilor, pricepuţii pricepuţilor. Unii au supravieţuit şi după ’89, în virtutea faptului că în fotbal greu pătrundea cineva din afara cercului sacrosant.
Cu timpul, tot banul a făcut altă mutare: a apărut mai întâi sponsorul, apoi finanţatorul. Nu este niciun secret faptul că fotbalul se întreţine cu mulţi bani. Au investit oameni potenţi la un moment dat care au căutat, prin acest mijloc, vizibilitate socială pentru ei şi pentru firmele lor. În anii ’90, aceşti oameni, profitând de laxitatea legilor, de permisibilitatea lor, investeau în fotbal, fenomen social, agreat/cerut de comunităţi, şi cu gândul de a primi din partea şefilor acestora facilităţi importante pentru businessul lor… Nenorocul fotbalului a fost că mulţi dintre aceşti investitori, răsplătiţi cu scandări în tribune, nu se prea pricepeau la fotbal! A fost cazul şi la Piteşti, când Penescu, apărut la timp pentru a echilibra bugetul clubului piteştean aflat în derivă financiară, s-a încurcat în ceea ce s-a numit „Mită pentru arbitri”. Ceea ce i se permitea adesea „cooperativei” antedecembriste nu mai era chiar aşa de uşor de realizat acum; şi arbitrii, şi conducătorii, chiar dacă nu deveniseră îngeri, nu mai puteau sfida pe faţă, mai ales că dispăruseră – aproape de tot – protecţiile sus puse. Alte cluburi au dispărut din cauza unor „inginerii” financiare…
A existat, la un moment dat, în viaţa clubului argeşean, o idee… capitalistă, pe care am înţeles-o foarte bine după ce am cunoscut, la faţa locului, situaţia financiară a Celtei Vigo. La intrarea în stadion, pe nişte coloane, erau trecute nume ale susţinătorilor echipei dintre spectatori – aşa-numiţii „pacios”. Ei cumpăraseră acţiuni de la club, contribuind, cu partea lor, la bugetarea activităţii.
La Piteşti, după moda occidentală, s-a propus distribuirea, în public, a unor „acţiuni Dobrin” (aşa se propunea). O primă consecinţă era atragerea spectatorilor nu numai la a finanţa clubul, dar şi la participarea – cu o cotă – în consiliul de administraţie. Fiind prea… revoluţionară, ideea a căzut atunci. Astăzi, pe plan european, este însă tot mai folosită.
Cu un antrenor (l-am cunoscut ca jucător alb-violet) pe care-l creditez fără reţinere cu competenţă şi caracter – Emil Săndoi – cu un preşedinte zbătător – Adrian Dragoş Şerban – FC Argeş încearcă revenirea în Liga I. Operaţiunea promovare implică însă atâtea premise (management sportiv performant, lot cu un mix de jucători experienţă-forţă-tinereţe, resurse financiare pe potrivă, ş.a.), încât sunt de urmărit… strădaniile. Ar fi, într-adevăr, un eveniment!
