Ion C. Stoica
Tot ceea ce însemna şah la nivelul judeţului Argeş era legat prin anii 1975 de Ion C. Stoica, fondatorul primei şcoli româneşti de şah, un om care a ştiut să combine impecabil pasiunea pentru sportul minţii cu talentul de pedagog. Ajuns la venerabila vârstă de 76 de ani, piteşteanul Ion C. Stoica priveşte cu mândrie în urmă, pentru că s-a implicat foarte serios în a „creşte” o echipă bună de sahişti. El însuşi a jucat şah din plăcere, a iubit acest joc pentru că îi punea la încercare inteligenţa. Şi-a dorit apoi să le arate copiilor cât de frumos este acest sport.
Priveşte zâmbind în trecut. Îşi aminteşte cu plăcere şi admiraţie de toţi elevii săi. Îi vine în minte numele Mălinei Nicoară, o fostă elevă a Şcolii Nr. 14 din Piteşti, care, sub atenta îndrumare a sa, a obţinut, în anul 1983, medalia de bronz la Campionatul Mondial de Şah din Israel. Multiplă medaliată în competiţii interne şi internaţionale, Mălina Nicoară îi poartă o recunoştinţă aparte maestrului Ion C. Stoica, la fel ca toţi ceilalţi sportivi cărora acesta le-a predat abecedarul şahului.
Despre şah, despre rolul acestui sport şi de ce e bine ca părinţii să-şi îndrume copiii către sportul minţii, dacă este sau nu necesară introducerea şahului ca obiect de studiu în şcoli ne-a vorbit maestrul Ion C. Stoica.
„Băiatul acesta merge prea departe!”
* Domnule profesor, de unde această pasiune pentru şah? Cum a început totul?
*** În clasa a IV-a am primit o revistă care se numea „Pogonici” şi în paginile căreia erau prezentate lecţii de şah. Din prima clipă am fost captivat şi am început să caut cât mai multe informaţii despre acest joc. În timp, am descoperit cu plăcere că şahul contribuie în mare măsură la dezvoltarea memoriei şi imaginaţiei spaţiale a copiilor, a tinerilor şi, de asemenea, la dezvoltarea educaţiei, culturii, învăţământului, ştiinţei, tehnicii etc. Am fost autodidact.
* Sunteţi fondatorul primei şcoli româneşti de şah. Cum v-a venit ideea unui asemenea proiect şi cine v-a ajutat în acest demers?
*** Pe 12 aprilie 1979 am mers cu două proiecte la domnul general de aviaţie, profesorul emerit Ion Gudju. Primul proiect consta în introducerea şahului ca obiect de studiu obligatoriu sau alternativ în programa şcolară a elevilor din clasele I-IV, iar cel de-al doilea prevedea înfiinţarea unui centru de şah la Piteşti. Mi s-a aprobat, în cele din urmă, al doilea proiect. Domnul Gudju (n.r. – fondatorul Federaţiei Române de Şah) era la momentul acela vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Şah, fiind foarte apreciat de marele scriitor Mihail Sadoveanu. Am intuit că partidul nu dorea să introducă şahul în şcoli, pentru că intenţia nu era aceea de a deştepta tineretul. Ion Gudju a mers cu proiectele mele la preşedintele ţării, iar replica lui Ceauşescu a fost: „Băiatul acesta merge prea departe!”. Fără comentarii. În cele din urmă, în anul 1979 am deschis Centrul Şcolar de Şah, la Piteşti, care a funcţionat până la finalul anului şcolar 1985. Condiţia care mi s-a pus atunci, când s-a deschis şcoala, a fost aceea de a nu fi remunerat deoarece aveam serviciu. Elevii pe care i-am pregătit au obţinut rezultate foarte bune la învăţătură, precum şi performanţe în domeniul sportului minţii.
„Sportul – în cădere liberă”
* Revenind în prezent, sunt copiii pasionaţi de şah?
*** Din păcate, tot mai mulţi copii au activităţi ce ţin de lumea virtuală, îndepărtându-se de educaţie, cultură şi bunul simţ. Cine să le spună că şahul duce lumea spre progres? Este un sport matematic care te ajută să devii un om cult. În şah nu găseşti oameni cu pregătire necalificată. E singurul domeniu care duce lumea spre progres. Uitaţi-vă în jur. În afară de şah, sportul românesc este în cădere liberă. Eşecul de la Olimpiada de la Rio, eşecul fotbaliştilor de la Campionatul European, care a avut loc în Franţa, acolo unde am fost învinşi de Albania, dovedeşte ceea ce vă spun. Fotbalul e la cota zero, dar e bun pentru cei care ştiu să fure. Şahul nu poate fi sponsorizat pentru că, dacă s-ar găsi un om cu bani, s-ar întreba prima dată dacă vor avea profit, la un moment dat. În şah nu e nimic de ros, nu este ca la fotbal. Mă tem că pasiunea copiilor pentru şah moare pe zi ce trece. Acest sport este unul care ajută mintea, dezvoltă spiritul competiţional, dar copiii vin din ce în ce mai puţin la şah. Din păcate, inteligenţa este marginalizată în această ţară.
„Dezvoltă memoria”
* De ce a funcţionat şcoala ale cărei baze le-aţi pus doar şase ani?
*** Pentru faptul că în Argeş, în perioada aceea, avea prioritate fotbalul şi se distribuiau fluturaşi ca să fie sponsorizată echipa de fotbal, echipa partidului. Conducătorii se temeau ca nu cumva elevii să prindă prea mare drag de şah şi să frecventeze mai mult bibliotecile.
* Dacă ar fi să convingeţi un părinte să-şi îndrume copilul către şah, ce i-aţi spune?
*** Că şahul, mai mult decât orice alt sport, dezvoltă memoria şi inteligenţa, stimulează spiritul de competiţie şi dorinţa de a obţine victoria. El poate deveni un însemnat factor în procesul de învăţământ, cultură, educaţie. Ideea introducerii şahului în şcoli, ca activitate cu rol formativ, poate fi sprijinită cu argumente psihologice, chiar înainte de realizarea unor experimentări didactice. La şah trebuie să cunoşti reguli matematice. El este o strategie militară. De şah s-au ocupat şi marii strategi militari ai lumii. Cel mai important este împăratul Napoleon Bonaparte. Acesta, înainte de a pleca pe câmpul de luptă, avea o strategie pe tabla de şah, care preciza că cea mai bună apărare este atacul. Alte popoare îşi cinstesc personalităţile, oamenii de cultură care au scris pagini întregi de istorie. În schimb, noi, românii, terfelim şi dăm uitării tot ce înseamnă calitate. Am fost în oraşul în care s-a născut Mozart, Salzburg, şi totul vibrează de muzica lui, tot ce e acolo îţi aminteşte de el. Şi în Argeş a fost un mare muzician, Dinu Lipatti, nu se mai ştie nimic de el.
* Este necesară introducerea şahului în şcoli ca obiect de studiu obligatoriu sau alternativ?
*** Da, e absolut necesar. De ani buni bat câmpii, mă lupt cu morile de vânt, vorbesc în pustiu pe marginea acestui subiect şi nimeni nu mă ascultă.
Fototext: Monica CRISTEA
