În Muscel se păstrează tradiţia ca de Sfântul Dumitru să se aprindă focuri rituale, numite „focuri sâmedre”, ocazie în care femeile împart daruri: pesmeţi, covrigi, nuci etc. La sfârşitul sărbătorii, oamenii iau tăciuni din foc pe care îi aruncă în livezi, pentru sporirea recoltei de fructe. Avem astfel de-a face cu un soi de recurenţă ciclică pe care şi alte zone ale ţării o cunosc, cum sunt Vâlcea şi Sibiul. „Focurile sâmedre” nu sunt cele aprinse în vatra casei, la care fierbe mâncarea, ci altceva mai puţin cunoscut. Locul ales pentru un asemenea foc trebuie să fie denivelat, plin de hăţişuri şi tufe, predispus alunecărilor de teren, bogat în soiuri de plante, deci necultivat de om, sălbăticit. Aici, bătrânul ales de obşte, ajutat de copii, pregăteşte focul pentru sărbătoare (în anii copilăriei mele era ales să aprindă focul ciobanul Nuţă Dobrin). În astfel de clipe copiii sunt cuprinşi de o stare de satisfacţie şi de respect. Ceea ce înseamnă că bătrânul ales pentru aprinderea focului nu este în esenţă altceva decât o extindere a respectului pe care-l purtau, în trecut, tinerii faţă de bătrânii satului.

Lemnele pentru foc erau aşezate într-o ordine anume. Mai întâi se împreunau două prăjini uscate, apoi se puneau peste acestea alte lemne uscate, rezemate de jur-împrejurul celor două prăjini principale. La construcţia grămezii de lemne se ţinea seama şi de cele mai mici amănunte. Aşadar, e de observat cu câtă seriozitate profundă îşi îndeplinea misiunea bătrânul desemnat de săteni pentru alegerea locului de petrecere a sărbătorii, amenajarea grămezii de lemne şi aprinderea focului. Bătrânul mişca vreascurile cu grijă, încet şi precis, aprindea chibritul şi-l introducea în mijlocul surcelelor. Moş Nuţă folosea şi amnarul. Ratarea focului ar fi fost semnul unei prevestiri rele. Se sufla încet, până când izbucnea flacăra.

După ce focul era aprins, copiii, într-o explozie de bucurie, strigau: „Hai la focul lui Sâmedru, că a prins Dumitru iedu’!” Era prima invocare a Sfântului Dumitru. Nu era îngăduit să se arunce în foc niciun fel de resturi şi nimic murdar, căci asta l-ar fi jignit pe Sfântul Dumitru. Nu era voie nici să se aţâţe focul cu cuţitul şi nici cu fierul ascuţit, căci astfel putea fi rănit duhul focului. După ce focul era aprins, flăcările ţâşneau, unele mai îndrăzneţe, altele mai timide, dintre vreascuri. Apoi ele coborau din nou în materia lemnului şi se ascundeau, pe rând, latent, asemănându-se cu iubirea şi ura dintre oameni. Vorbim despre o adevărată „psihanaliză a focului”.

În acele momente oamenii erau cuprinşi de o căldură violentă şi incitantă, tumultoasă – focul ardea acum şi în sângele lor. În astfel de clipe, aşadar, ei uitau de orice fel de pericole şi se îmbulzeau cât mai aproape de foc pentru a-l sări. Oamenii se purtau de parcă ar fi fost hipnotizaţi. Astfel, focul devenea o fiinţă socială. El nu mai producea la om reflexul care îl făcea să-şi retragă mâna din flacăra lui. Focul nu mai inspira respect şi teamă, iar oamenii îl dominau nu prin aprinderea şi stingerea lui, ci prin săritul peste el. Aceasta este o necesitatea socială, nu una naturală, semn al maturităţii celui care reuşeşte să sară peste foc.

Nimeni nu mai este vigilent în faţa focului. Tata nu-l mai fereşte pe fiu de flăcările lui. Copilul vrea să facă la fel ca tatăl său, adică să sară peste foc. De fapt, prin săritul acesta era exprimat sentimentul sacru al sărbătorii care pătrundea în fiecare dintre cei de faţă. Se sărea şi se mergea în jurul focului şi, de cele mai multe ori, mersul oamenilor era simbolic, pentru că el sugera beţia, fiind perioada de producere a ţuicii. De aceea, un străin, care se nimerea la o astfel de sărbătoare, nu ar fi putut să-şi facă o idee corectă despre acest mers. El ar fi considerat că toate acestea nu sunt altceva decât manifestările unor beţivani. Mai mult, lui i-ar scăpa primordialul camuflat al acestor focuri şi nu le-ar înţelege în contextul lor sacru, fiind reduse la un simplu moment de distracţie. Or, prin mersul acesta ciudat se avea în vedere redarea figurativă a calităţilor şi defectelor omului în raport cu focul: mila şi ura, bucuria şi tristeţea, iertarea şi răzbunarea etc. Mai mult, în jurul focului Sfântului Dumitru duşmăniile între oameni se suspendă.

Toate aceste detalii sunt organizate într-o viziune magică şi de semnificaţii cosmice. În seara zilei de 25 octombrie, aşadar, un aer mistic pluteşte peste tot. Pentru copii aprinderea „focurilor sâmedre” constituie un miracol. Astfel, fantasticul capătă virtuţi, în mintea lor, fireşti. Mai întâi apare scânteia, apoi, ca dintr-o sămânţă iniţială, se dezvoltă şi palpită o flacără. „Focurile sâmedre” se aprind odată cu lăsarea serii şi se sting târziu după miezul nopţii, când ne încearcă sentimentul omului primitiv, care se teme instinctiv de întunericul nopţii, văzut ca o stihie aducătoare de duhuri rele. După ce focul s-a stins, oamenii aruncă tăciunii prin livezi, pentru sporirea recoltei de fructe.