Există un pitoresc al drumului care nu mă încântă. De exemplu, voiajul de nuntă nu este altceva decât dorinţa expresă de a lega o plăcere. Detest acest drum de comis-voiajor, pentru că falsifică două pasiuni şi le bagatelizează: drumul şi amorul. Şi nici drumul făcut de cortegiul funerar. Căci este un drum al tristeţii. Şi tot al tristeţii mai este şi drumul pe care mergi după ce ţi se face o nedreptate. Pe un astfel de drum am mers şi eu cu câţiva ani în urmă când am trecut printr-o experienţă personală deosebit de tristă. Am mers atunci o bucată de drum fără o ţintă anume, dar mi-a ieşit în cale, ca o oază în pustie, parcul oraşului, iar acolo, pe o bancă jilavă de bruma dimineţii, am început a mă gândi la ticăloşia vieţii căreia Spinoza îi găseşte simbolul într-o lalea, în timp ce viaţa mea avea contur şi conţinut de mlaştină. Mă socoteam deja un uomo finito, sătul de nedreptate, scos din luptă, dat în rezervă absolută, mort social la patruzeci şi cinci de ani, dar hotărât de a-mi lua lumea în cap, aşa cum a făcut Papini când a pornit spre munţii Toscanei să trăiască ca păzitor de capre. Aşa am făcut şi eu, am mers acolo unde am văzut prima dată lumina vieţii, la cap de sat şi început de pădure.

Acest drum de întoarcere este unul al vieţii, pe care-l facem cu toţii la un moment dat, chiar dacă motivele sunt diferite. Este vorba de drumul nostru şi numai al nostru, către noi înşine, prin care descoperim cine suntem, drum fără capăt. Iar dacă ţi-e frică de rătăcire, soluţia cea mai bună este să stai acasă. De vreme ce ai plecat însă la drum, trebuie să renunţi la grija exagerată pentru siguranţa ta. Iată pentru ce majoritatea dintre noi pornim în viaţă fără să ştim ce se află sub capota maşinii – folosind o metaforă – şi probabil că nici nu avem nevoie să ştim, când la tot pasul putem găsi un service auto şi un mecanic care să ne ajute să ieşim din impas. Dar dacă vrei să te descurci singur în călătoriile mai lungi şi dacă vrei să ai libertatea de a o apuca pe orice drum doreşti, atunci pentru tine este o necesitate să vezi ce se află sub capotă. „Adu-ţi aminte, deopotrivă, de acela care uită încotro duce drumul” (Marcus Aurelius).

În trecut, când conduceam o Dacie, ştiam precis ce are sub capotă. O ridicam aproape zilnic şi reparam defecţiunea apărută. Acum, cu noile modele de maşini, ceea ce este sub capotă nu ne mai interesează, pentru că oricum nu putem repara defecţiunea. Este ca şi cum ne-am lăsa în grija ei. Aşa cum, în trecut, bărbatul se lăsa în grija femeii. Cum Tezeu s-a lăsat condus de firul Ariandei pentru a ieşi din labirint. Ulise este un alt erou mitologic care şi-a făcut din drumul întoarcerii acasă o adevărată odisee. Condus fiind tot de gândul la Penelopa sa. Însă din legendele trecutului putem înţelege că numai femeia ne poate arăta drumul, dar tot ea ne poate face să-l şi rătăcim. Aşa cum au încercat sirenele cu Ulise, când l-au inspitit cu argumentele cele mai puternice: „Vino la noi, gloriosule Ulise! Niciodată nu trece careva dincolo, pe o corabie, înainte de a fi auzit dulcile cântări ale adevărului, care se desprind de pe buzele noastre, numai după aceea pleacă plin de bucurie şi, ştiind mai multe ca înainte, merge cu încredere pe drumul său”. Dacă eroul din Itaka le-ar fi ascultat, el ar fi rătăcit drumul spre Penelopa lui dragă.

Prin urmare, bornele drumului vieţii noastre sunt femeile de lângă noi. Mai întâi mama, apoi soţia, urmată de fiică. Mama şi fiica nu se dezic niciodată de la îndatoririle lor, dar, uneori, soţia, te poate rătăci. Atunci rupi dinadins firul care te leagă de căminul tău şi nu te vei mai întoarce niciodată acasă. În ziua de azi astfel de cazuri sunt enorm de multe.

Rata divorţurilor a ajuns la cote alarmante. Am intrat cu toţii într-o perioadă furtunoasă, în care îi vedem roadele întruchipate de pierderea identităţii noastre. Mai rămâne să facem ca la peţit, adică să sărbătorim la restaurant divorţul şi să le urăm la cei doi soţi viaţă lungă şi fericită până la adânci bătrâneţi, pentru că viaţa i-a despărţit, nu moartea. Astăzi, soţul cu soţia se înţeleg nu pentru a fi împreună, ci pentru a se despărţi. Înţelegerea pentru divorţ a ajuns să dizolve toate antinomiile posibile ale unei familii: iubire – ură, exaltare – disperare, bogăţie – sărăcie etc.

Este un eveniment care reuneşte biologia cu spirirul, iubirea cu păcatul, disperarea cu resemnarea. Dar ceea ce rămâne în urmă este tristeţea copiilor. Cum de am ajuns într-o asemenea situaţie? Să încerc o explicaţie: aflându-mă cu treburi într-o bancă, am aşteptat să-mi vină rândul la ghişeu, pentru că aveam în faţă două persoane. Un tânăr şi o tânără, care se ţineau de mână. Stând la rând, am avut prilejul să le observ gesturile, să le sesizez ticurile ascunse. Fata avea faţa machiată strident, iar părul era vopsit în mai multe culori. El aveau la gât un fel de lavalieră, iar peste umeri era aruncat un fular înfăşurat în jurul umerilor de câteva ori. Urechile îi erau astupate de două căşti micuţe legate la un iPod. Păreau neatenţi la ceea ce se petrecea în jurul lor – mai precis, indiferenţi. Le-am sesizat obrazul fin şi hainele de cea mai sobră tăietură veneţiană. Însă, uitându-mă mai bine, tânărul era machiat şi cu sptrâncenele pensate.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio