Cu Traian Ulmeanu, jurnalistul şi omul, am stat faţă-n faţă peste 50 de ani. Mai precis, 51 de ani, de când eu am venit la ziarul judeţean, în 1968, unde l-am aflat redactor, repartizat aici ca absolvent al Facultăţii de Limbă şi Literatură Română Bucureşti. De fapt, de aici îşi au originea rândurile de faţă, fiindcă, spre marea mea surpriză, colegul său de facultate, Florin Şindrilaru, i-a consacrat 30 de pagini în cartea „Chiriaşii secundei. Batalionul disciplinat” – note de lectură, eseuri, comentarii – Editura Libris, Braşov, 2019. Scriu „surpriză”, fiindcă, de regulă, colegii de facultate nu-şi prea mai aduc aminte de cei cu care au făcut şcoala, ori, dacă o fac, o fac, tot de regulă, la modul negativ. Nu la modul excelent pozitiv, cum se întâmplă în cazul de faţă. Lăudabil, cu totul şi cu totul lăudabil, mai ales când avem argumente să decupăm pozitiv, ca model, o personalitate, care mai toată viaţa s-a remarcat prin… modestie.
M-au bucurat mult rândurile scrise de Florin Şindrilaru despre Traian Ulmeanu, un jurnalist model, călare pe două veacuri şi pe două regimuri, care ar fi fost cu totul uitat, dacă nu-l îndemnam, după ce a ieşit la pensie, să-şi continue, o dată pe săptămână măcar, editorialele în „Argeşul”. Şi, ţin să precizez aici, că n-am făcut gestul nici din prietenie, nici din filotimie. Traian a avut cititorii săi, fanii săi şi de ce i-am pierde? Mă refer cu deosebire la cititorii paginii de sport, unde cronicile lui Ulmeanu sunt ale unei voci autorizate şi bine informate. Şi unde, mai ales azi, FC Argeş se străduieşte să revină la standardul de pe vremea lui Dobrin.
La urma urmei, pariul gazetăriei este să nu dispară ce scrii, a doua zi, ci să rămână în urmă un spectacol durabil, un reper, la care cititorul, sportivul, managementul, administraţia să facă mereu apel. Ca la un model! Şi, dacă nu greşesc eu, mai tot ce a scris şi scrie Traian Ulmeanu este un model de gazetărie echilibrată. Un model, fiindcă articolele lui „livrează” idei – păcat că autorităţile de azi sunt atât de „dăştepte” că nu prea le mai bagă în seamă! – respectă cu onestitate profesională limba română şi genurile gazetăreşti, în fine, chiar vine şi cu soluţii, deşi nu-i asta datoria jurnalistului. Dar dacă o face, cu atât mai bine.
Deschid cartea d-lui Şindrilaru, de la pagina 69 la 98, unde aflu o seamă de lucruri interesante despre activitatea de gazetar şi de profesor a colegului meu, Ulmeanu. Tot ce scrie este adevărat, cu bun simţ, şi mai ales în stilul civilizat de anţărţ, nici „idolatrizare”, nici „idiotizare”. Ci scris cu grijă să încadreze personalitatea „remarcabilă” a jurnalistului şi autorului de cărţi (sportive, mai ales) într-o serie de nume respectabile: Ion Bedros, Ion Coja, Nicolae Pârvulescu, Ştefan Iovan, Iulian Cătălui. Toţi colegii de facultate, deveniţi vrăjitori ai cuvântului tipărit. În ziar şi în carte.
La urma urmei, trecutului îi aparţinem cu toţii. Dar puţini sunt totuşi cei care-l binemerită. Traian Ulmeanu îl binemerită. Cu asupra de măsură, cum îmi place mie să-l citez pe cronicarul din veac. Când este cazul, desigur!
