M-a vizitat într-una din zile „demonul amiezii”. Şi, măturisesc, nu m-am simţit rău, chiar dacă n-a mai plecat, a rămas pe biroul meu. Ce vreau să spun cu asta? Că – vorba unui sfânt, nu contează care – lumea este împărţită între îngeri şi demoni. De unde ştii care sunt demonii şi care sunt sfinţii? N-ai cum să ştii decât după ce au plecat. Dacă te simţi bine, a fost un înger, dacă te simţi rău, a fost un demon.
Ei bine, „demonul” care m-a vizitat şi care a rămas cu mine este, figurat vorbind, scriitorul Vintilă Horia, autorul romanului „Dumnezeu s-a născut în exil”, căruia, în 1960, i-a fost acordat unul dintre cele mai prestigioase premii din Franţa, Goncourt. Şi, odată cu această ştire, intru în esenţa problemei care, se pare, ne frământă cel mai mult astăzi pe noi. Cine sunt îngerii şi cine demonii? Cine sunt cei buni şi cine cei răi? Şi de unde vine atâta ură? Pesediştii sunt cei buni, că au început să mărească pensiile, că promit renaştere economică şi spirituală? Iohanniştii sunt cei răi, că au ieşit şi nu mai pleacă din stradă cerând plecarea Guvernului Grindeanu?
Cum putem repara o lume care şi ea începuse bine în ’89? Mergem pe mâna celor care, de bine, de rău, au mai făcut ceva la guvernare, chiar dacă au mai şi furat, sau mergem pe mâna celor care au ştiut doar să fure şi să vorbească? Să vorbească despre corupţie, desigur! Dacă noi, amărâţii ăştia de români nu ştim ce e bine şi ce e rău, să luăm lumină, că tot vine Paştele, de la Bruxelles, unde suntem pârâţi că le dăm drumul hoţilor şi violatorilor din puşcării. Am să răspund indirect, ajutându-mă de exemplul inegalabilului scriitor român Vintilă Horia, care a trăit multă vreme în Spania, Italia, Franţa şi Argentina, în exil. Ca tânăr jurnalist a colaborat la „Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic, apoi la publicaţia „Sfarmă piatră”, ambele reviste mai mult de dreapta decât de stânga, mai apropiate de soluţia lui Antonescu pentru a salva ţara în iureşul anilor ’30-’40, la vremea când se coceau două ideologii, fascistă şi comunistă, una mai periculoasă decât alta.
Când ruşii au subordonat România, diplomat fiind, n-a avut curajul să se întoarcă în ţară şi nici n-a vrut să colaboreze cu guvernele prosovietice. Când i s-a cerut, după ce a fost anunţat că a câştigat Premiul Goncourt, să facă o fotografie cu ambasadorul nostru din Franţa, a refuzat categoric. Consecinţa imediată: Mihail Ralea a sosit degrabă în Franţa cu un dosar bine „lucrat” al ziaristului, diplomatului şi scriitorului Vintilă Horia, în care era denunţat ca fascist, nazist, antisemit, legionar etc. Dosarul a fost predat presei franceze care, a două zi după ce-i consacrase elogii peste elogii, pentru că repurtase un mare succes literar, l-a desfiinţat peste noapte în baza făcăturilor trimise din ţară. Noroc cu preşedintele juriului Goncourt şi cu cei mai mulţi dintre membrii săi (şase), care nu s-au dezis de hotărârea luată şi nu i-au retras premiul, dar festivitatea de decernare n-a mai avut loc. Niciodată!
Ăştia suntem noi, românii? Mai bine zis, comuniştii de la putere. L-am mai pus bine pe unul dintre ai noştri, arâtându-l cu degetul şi anatemizându-l.
Care era, de fapt, adevărul? La vreme de tinereţe, Vintilă Horia, ca mai toţi tinerii dornici să vadă strălucind o ţară „ca soarele sfânt de pe cer”, a cochetat şi el cu ideologia propovăduită de prestigiosul profesor universitar Nae Ionescu, de publicistul fără seamăn Nichifor Crainic. Dar, cu timpul, s-a distanţat de o gândire care folosea ca instrument politic crima. S-a distanţat, numai că, în dosarele Siguranţei, imaginea negativă a rămas, spre a putea face din el, la nevoie, un colaboraţionist ori un turnător. N-a vrut să colaboreze, dar a încasat-o. Şi încă bine de tot, fiind nevoit să rămână în exil până la moarte. Vă spune ceva procedeul ăsta?
Care-i adevărul pe care ar trebui să-l ştim noi astăzi, când şi-n ţară, şi-n afară suntem taxaţi drept corupţi? Corupţie şi iar corupţie! Despre altceva nici nu mai vorbim! Mulţi dintre noi ne uităm ca naivii la „dosarul” ăsta făcut României, fără să mai fim preocupaţi cu adevărat de problemele mai importante şi mai grave ale ţării. Care ţin de securitatea economică şi naţională, de banii comunitari pe care nu i-am prea mai luat, de faptul că se insinuează ideea unei Europe „cu două viteze”, iar noi riscăm să ne deplasăm în continuare cu viteza melcului. Şi, uite aşa, în loc să ne aliniem ţărilor avansate, rămânem de căruţă. De ce se întâmplă treaba asta? Pentru că ne lăsm manipulaţi? Pentru că la cârma ţării, a partidelor, n-avem oameni echilibraţi, cu glagorie la cap, care să nu sară peste cal şi să se ghideze după simţul măsurii? Este preşedintele Iohannis un om înzestrat cu simţul măsurii, un demnitar echilibrat, atunci când se instalează în fruntea unei grupări care vrea să conducă ţara din stradă? Sunt Dragnea, Tăriceanu, Grindeanu oamenii înzestraţi cu simţul măsurii şi al echilibrului când trosnesc o ordonanţă de urgenţă, fără să-i justifice urgenţa? Au fost ei îngerii buni, când au judecat şi procedat astfel, sau cei răi? Sunt ei oamenii de „rezistenţă”, cum se laudă strada că este sau doar nişte inocenţi, expresie a unui popor care n-a ştiut să reziste decât „asimilându-i” pe invadatori, ca să-l cităm tot pe Vintilă Horia?
Cu ce gust am rămas noi, românii, după aceste isprăvi ale conducătorilor noştri? Eu, unul, mărturisesc că am un gust de leşie în gură, ba chiar am senzaţia că mă încearcă o depresie. Cum îi încearcă, potrivit unui sondaj, pe mulţi dintre români. Drept care, m-am decis să mă tratez cu „Demonul amiezii” ( Ed. Humanitas, Buc. 2014). Carte care nu este altceva decât o „anatomie a cumplitului diavol al depresiei”, realizată de fascinantul scriitor Andrew Solomon, care ne va vizita ţara la începutul acestei veri. Carte care vine cu o terapie, construită în egală măsură ştiinţific şi literar, cu un talent forjat la temperatura înaltă a suferinţei. A suferinţei pe care o trăim zilnic în timp ce ne dorim să vieţuim într-o lume mai fericită, mai liniştită, mai liberă. O lume în care să ne regăsim pe noi înşine, fără să luăm xanax ori prozac.
Ştiu, vor spune unii pe bună dreptate, terapia asta ar trebui să vină dinspre guvern, nu prin cărţi sosite din afară. Aşa este, numai că noi ne complacem să-i demonizăm la grămadă pe toţi politicienii, odată cu politica lor, cei drept, în bună măsură ineficientă. Şi atunci cum să mai fie ei, cum să-i mai percepem noi îngeri şi nu demoni? Concluzia ar fi că soluţia o oferă ori strada, ori dosarul, ori votul, ca să nu mai apelăm la antidepresive. Cine decide? Noi, poporul „inocent” şi „fraged” de cât timp am stat, ca vânat, la fezandat. Cei mai mulţi dintre noi decidem uitându-ne pasiv, cu braţele încrucişate, la ce se întâmplă în jur. Cu filozofia lui „fie ce-o fi”! Ceea ce nu-i bine.
Mihai GOLESCU
