Bogdan Scarlat
La doar 18 ani, Bogdan Scarlat este unul dintre cei mai promiţători înotători români. În urmă cu doi ani stabilea noi recorduri naţionale, iar de un an şi jumătate se pregăteşte în Franţa cu fostul antrenor al Cameliei Potec. L-am întâlnit pe Bogdan zilele trecute şi l-am provocat la o discuţie amicală despre începuturile carierei sale, despre sacrificiile făcute. El este o dovadă elocventă a faptului că talentul, ambiţia, dăruirea, sacrificiul şi munca pot îndeplini orice vis. Are la activ zeci de medalii naţionale şi internaţionale cu care se mândreşte, dar spune că nu se opreşte aici.
„Un pariu m-a adus pe podium”
* De ce înot şi nu alt sport?
** Este o poveste mai lungă şi nu cred că vă permite spaţiul s-o scrieţi. Încerc să fiu cât mai succint cu putinţă. Mama m-a dus pentru prima dată într-un bazin de înot la şase ani. La început a fost mai mult în joacă, am învăţat repede să înot şi apoi mergeam cu drag. De fapt, acesta era şi scopul mamei, să învăţ să înot. Am luat înotul mai în serios trei ani mai târziu, în urma unui pariu pe care l-am făcut cu sora mea, Roxana. Ea avea atunci 15-16 ani, practica acelaşi sport, înotul, şi venea acasă cu medalii de la diverse competiţii. Mi-am zis în sinea mea că vreau şi eu… Îmi amintesc întâmplarea care m-a ambiţionat şi mi-a dat impulsul să-mi doresc cu tot dinadinsul să fac performanţă în acest sport. Când aveam 9 ani, sora mea a venit acasă cu o medalie de aur pentru care fusese premiată cu bani. Am rugat-o să-mi ia şi mie un mp3 player. Însă şi-a cheltuit toţi banii, aşa cum ar proceda toţi copiii de vârsta ei, şi a uitat de promisiunea pe care mi-o făcuse. A fost cea mai tristă zi a mea, am plâns în hohote pentru că uitase de mine. Printre lacrimi îi ziceam ţipând: „Lasă, mă voi face mare şi voi fi mai bun decât tine, voi câştiga medalii multe şi mult mai valoroase!”. Aşa a început visul meu.
* Privind retrospectiv, cine te-a ajutat şi încurajat să ajungi până aici?
** Mama, tata, sora mea, care în prezent este instructor de înot în Germania, şi, fireşte, antrenorii pe care i-am avut până acum şi cărora le mulţumesc. Iniţierea am făcut-o cu antrenoarea Adriana Drigă, a fost cea care m-a ajutat să descifrez tainele acestui sport. Apoi, cum să-l uit pe Viorel Ciobanu, antrenorul care a crezut în mine sută la sută şi mi-a dat cele mai bune sfaturi!? Au fost oameni importanţi alături de mine pe care nu-i pot uita niciodată, indiferent unde mă va duce viaţa. Acei oameni sunt acolo, în sufletul meu, parte din inima mea.
Cheia succeselor
* Îţi mai aminteşti când ai câştigat prima medalie şi ce ai simţit atunci?
** La 12 ani am urcat pe podium pentru prima dată, când am devenit campion naţional în proba de 200 m liber. Văzând ce sentiment unic te încearcă atunci când ai o reuşită, mi-am propus să muncesc mai mult pentru a putea atinge cele mai înalte culmi ale succesului. Cei din jur îmi spuneau mereu că pentru a reuşi este nevoie de răbdare şi muncă. Aşa că m-am înarmat cu răbdare, am strâns din dinţi şi am muncit pentru a mă autodepăşi. Am simţit în timp că am chemare pentru acest sport, însă fără muncă, talentul este ca şi inexistent. Munca şi seriozitatea sunt cheia succeselor. Perseverenţa şi răbdarea sunt şi ele ingredientele necesare obţinerii medaliilor dorite. Nu totul se câştigă uşor în viaţă. Eu am făcut de mic sacrificii şi nu regret nicio clipă. Nu sunt piteştean, părinţii mei locuiesc în Mioveni. Aşa că ani buni am făcut naveta cu maxi-taxi. Îmi amintesc că aveam antrenament în fiecare zi, nouă şedinţe de pregătire pe săptămână. La un moment dat, CSM Piteşti mi-a oferit un apartament închiriat, dar ani buni am făcut naveta. Credeţi că mi-a fost uşor?
„Mai ai ghinion, mai sunt obstacole”
* Ai un mesaj pentru micii înotători? Ce crezi că e necesar ca să devii cu adevărat bun în sportul acesta?
** Nu există o reţetă anume. În orice caz, să fie perseverenţi, răbdători, să muncească mult şi să nu se dea bătuţi atunci când pierd. Credeţi că eu nu am avut eşecuri? Fără număr au fost… Dar viaţa m-a învăţat că trebuie să mă ridic din genunchi şi să privesc zâmbind ziua de mâine. Şi eu am avut momente dificile când simţeam că nu mai pot s-o iau de la capăt. Dar mereu am mers la antrenamente cu o dorinţă maximă de autodepăşire, niciodată nu s-a întâmplat să nu mă duc pentru că nu aveam atunci chef. De asemenea, pentru a reuşi trebuie să fii dur cu tine însuţi. Dacă laşi pe mâine ce poţi face astăzi, devii un sportiv de duzină. Am văzut de-a lungul carierei părinţi care le reproşau copiilor faptul că nu au luat medalii. Rezultatele nu apar însă peste noapte. Eu am lipsit de pe podium vreo doi ani pentru că am fost accidentat. Părinţii mi-au fost alături şi m-au încurajat tot timpul. Şi antrenorul, la fel. Aşa e în orice sport, mai ai ghinion, mai întâmpini obstacole, te mai şi accidentezi, mai ai parte şi de concursuri la care mergi degeaba. Chiar de curând am trăit un eşec, prin faptul că nu m-am calificat la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro… Două secunde şi treizeci de sutimi mi-au lipsit. Aşa a fost să fie, merg înainte!
* Te mai pregăteşti cu fostul antrenor al Cameliei Potec, Phillippe Lucas?
** Da, pe 20 septembrie mă aşteaptă în Franţa. La început mi-a fost greu, nu mă descurcam nici nu limba. Pentru mine a fost un lucru extraordinar faptul că m-am pregătit alături de cei mai buni sportivi. Acest lucru m-a motivat foarte mult.
Mândru de ei!
Recent, antrenorul Viorel Ciobanu a postat pe pagina sa de facebook o fotografie în care apărea alături de Bogdan Scarlat şi de celălalt copil de „aur” pe care l-a ajutat să se afirme, Robert Glinţă. „Dom’ Profesor”, aşa cum îi spun ambii sportivi, a scris şi un mesaj nostalgic, „mândru de ei!”.
Monica CRISTEA
