Tot așteptăm primăvara! Deși n-am teminat-o nici cu pandemia, trăim un nou șoc cu războiul din Ucraina. E de rău, dar vă propun să mai și visăm. Că, altfel, viața ne calcă pe nervi, pe bombeu, o tot bombănim. Să visăm un vis, totuși, lucid, că altminteri visează și pentru noi oamenii politici.
Pentru că tot vine cea de a 45-a ediție a „Simfoniei lalelor”, lalea botezată „Tulipa” de anul trecut, haideți să încercăm să mai trăim și frumos. Adică să ne bucurăm de primăvară și de o simfonie florală cum n-a mai fost. Cu expoziții ale frumosului, utilului și ale comerțului, însă nu doar cu flori, ci cu multe altele pe care ni le dorește inima. În prag de primăvară, de Dragobete și Mărțișor, dar mai ales de faimoasa Simfonie, a cărui părinte este, vrem, nu vrem, ing. dr. Ilarie Isac. Un expert recunoscut – nu și cât și-ar dori el să fie folosit – spre sporul dendro-floriculturii și pomiculturii. Care n-are astâmpăr nici ca nonagenar. Umblă neobosit, ca albina din floare în floare. Împreună cu ingineri și fermieri, care încă n-au dezarmat, cu unii primari-gospodari, străduindu-se să le insufle oamenilor speranțe. Croiește proiecte, bate la uși, trage de mânecă, sugerează, organizează, creează tot felul de situații, de evenimente menite să relanseze pomicultura, viticultura, floricultura.
Și uite așa visează dl Isac la o feerie de simfonie, făcută în poienile smălțate cu flori din Lunca Argeșului. Cu flori crescute aici, ori aduse de aiurea, să bucure ochiul. Cu flori cusute de mâini harnice pe iile de altădată, îmbrăcate azi de fete frumoase. Cum a văzut părintele Simfoniei pe undeva prin Olanda, prin Japonia, prin Germania. Flori cusute pe poalele cătrințelor sau pe fote păstrate în lăzi de zestre. Și, dacă s-ar putea, undeva să fie „plantat” un război de țesut, „șevaletul țărăncii noastre”, la care să „picteze” plante ce apar în arta populară, specifice identității noastre spirituale. Să le țeasă și apoi să le culeagă într-un album cu motive naționale, lansat tot la Simfonie. Unde să cânte, dacă nu Viorica Muscalu, atunci altcineva, „Argeșule, apa ta/ trece pe la poarta mea”. Apa trece, dar pietrele – faptele noastre – rămân totuși.
Și apoi, dacă tot e să visăm, și eu, unul, văd instalată pe malul apei o moară, dacă nu din vremea lui Mircea cel Bătrân, că el a făcut o danie, măcar mai dincoace. Din ce s-or afla pe la Muzeul Golești, dacă s-or afla? Pe care s-o admire cei care se plimbă cu bicicletele pe pista ce face ocolul orașului. Apoi, cei care dau voios la ramele bărcilor lunecând pe valurile Argeșului. În fine – de ce nu?! – gurmanzii și pofticioșii. Care să poată fi serviți, pe platou, cu plăcinte cu mere, merdenele, sucuri naturale. De-ale noastre, nu de prin străinătățuri. Iar dacă vor și le dă mâna, să fie îmbiați și cu o friptură ori cu mici. Dacă tot e sărbătoare. Sigur, nu sărbătoarea florii de cireș, ca la japonezi, ci a tulipei noastre cu care, iată, se mândrește și primarele nostru. Cu care primar ne mândrim și noi. Că ne face să ne simțim ceva mai siguri, cu mai multă încredere în cei care gospodăresc, deocamdată, urbea. Nu și județul.
Fantezii de primăvară, nu! Și câte ne mai vin în minte, dar nu prea mai putem tăia copacii din care se face hârtia de ziar. Ca să scriem noi ce ne trece prin minte. Că doar n-om avea pretenția să-și pună cineva mintea cu noi! Dar și dacă și-ar pune-o, rău n-ar fi.
P.S. Mai ușor cu pianul pe scări. Chiar, a dispărut pianul din primărie?! Era bun la Simfonie. Cineva îmi dă un ghiont: „e-n garaj”. La iernat.
