Senzaţia, de câtva timp, că România se desfăşoară între doi poli falşi – Câţu şi Şoşoacă – induce o penibilitate greu, tot mai greu, de suportat. Primul a devenit simbolul politicianului care ţine de scaun, indiferent de consecinţe pentru cei din jur. Şi nu este vorba doar de partidul „său”, ci de întreaga ţară care bate pasul pe loc într-un moment critic pentru ea, deoarece multiplele crize care o afectează profund – economică (degeaba se flutură creşterile care ar fi de… speriat şi pentru UE!), politică, sanitară şi socială – riscă s-o destabilizeze pe termen imprevizibil.
Fondurile vehiculate a o salva – prin Programul de Reconstrucţie şi Rezilienţă – devin şi ele probabile pe termen scurt şi mediu. Oricum, sunt ţări – surori în UE – care deja au început derularea lor. „Guvernul meu” pare însă, el însuşi, bolnav de Covid, lipsit de oxigen, incapabil de a scoate ţara din criză. „Medicamentul” există, dar, în aşteptarea semnalului verde de la Cotroceni şi a încetării ambiţiei câţoiste, nu se începe „terapia”. N-o să zăbovim asupra multiplelor scenarii politicianiste, asupra calculelor din laboratoarele partidelor care urmăresc poziţionarea faţă de pârghiile puterii. PNL, devenit captiv al voinţei lui Câţu, este în stare să basculeze propria ideologie, să arunce peste bord tot liberalismul, de care face mereu caz, numai să conducă. Acest partid istoric pare să nu fi înţeles nimic din responsabilitatea ce-i revine faţă de părinţii fondatori – Brătienii – şi nici din eşecul PNŢCD care a ieşit a ieşit din istorie tot din cauza orgoliilor liderilor.
Amintind de ideologia de partid, facem trimitere la o afirmaţie valabilă şi azi a gazetarului născut la Piteşti, Tudor Teodorescu-Branişte: „Fiecare partid combate în opoziţie ceea ce va practica în guvern şi practică la guvern metodele pe care le va combate în opoziţie”. Este exact ceea ce s-a observat în ultimii ani: ca să câştige electoratul, partidele apelează la populisme ieftine (şi foarte scumpe pentru buna guvernare) şi semnalizează în altă direcţie când ajung la Palatul Victoria.
Este un deficit de standard în politica românească şi explicaţia vine tot de la urne: ajung să fie promovaţi mulţi „no name” (fără nume, fără niciun merit!) care nu se raportează la un sistem de valori – spirituale (culturale), morale, politice, filozofice etc. – şi se ajunge astăzi, după cum spunea şi Noica (referindu-se la standardele culturale) la un fel de „lăutărisme”. La cultură minoră – politică minoră!
S-a ales praful din vechiul îndemn liberal – „Prin noi înşine!” Care noi?!? Este şi motivul care a generat, în România anului 2021, o periculoasă neîncredere în partide şi în instituţiile statului. Pe acest fond creşte minoratul politic, creşte gâlceava din fruntea treburilor ţării, democraţia dâmboviţeană aşteaptă – ca acum – „îndreptări” de la Cotroceni.
Ce dreptate avea Monica Lovinescu care sintetiza totul prin „Est-etica”. Se potriveşte acestor zile!
