Partidul adus la putere în 1945 cu ajutorul trupelor sovietice a dorit să schimbe întreaga lume după principiile puse în practică de către Stalin şi nimic nu le stătea în cale. Era normal ca nici mâncarea să nu scape de această obsesie a transformării radicale. Zahărul era considerat o sursă bună şi ieftină de energie pentru muncitori şi s-a trecut la dezvoltarea unei întregi industrii de profil, cea mai mare parte a producţiei fiind concentrată în Bucureşti. Dacă în 1938 odioasa lume capitalistă realiza 95.000 t de produse din sfeclă, situaţia s-a schimbat radical, iar în 1981 s-a ajuns la 609.000 t. Fabricile de dulciuri au livrat pe piaţă 265.000 t de alimente zaharoase. Cererea regimului era mare şi se mai aduceau 194.300 t din import. Oare cum se explică această preocupare excesivă pentru saturarea pieţei cu zahăr până la trecerea pe cartelă? Soluţia este simplă. Dacă se pun substanţe dulci în alimente de slabă calitate, greţoase, limba nu mai sesizează gustul real şi se mănâncă orice. Zahărul mai are un avantaj major: este un conservant de calitate. Alimentele de calitate superioară, de exemplu carnea, luau calea exportului pentru acoperirea deficitului comercial. Poporul mânca foarte prost, iraţional în formularea de partid, dar nu se spunea exact cine controla producţia şi piaţa de desfacere. Nu este de mirare că diabetul, bolile cardiovasculare şi cariile dentare au cunoscut o creştere în perioada roşie. Din păcate, după 1989 s-a mers tot pe ideea vânzării produselor ieftine, iar zahărul stă ascuns cam prin tot ce oferă industria alimentară. Prin urmare, oamenii se îmbolnăvesc pe capete, medicii neavând cum să oprească tsunami-ul alb. Tânăra generaţie este complet dependentă de zahărul ascuns şi de stilul de alimentar iraţional.
Prof. Ionel-Claudiu DUMITRESCU
