Străbat încet culoarul doi spre pupa, strecurându-mă greu printr-un grup gălăgios de italieni, o familie, mai mult ca sigur, sicilieni după statura mică şi pielea negricioasă, tată, mamă, părinţi şi copiii de rigoare, le fac recensământul pe furiş, vreo opt la număr, şi mă mai liniştesc, dacă ei au loc în patru paturi suprapuse, de ce n-am avea şi noi, care suntem doar patru, adică eu, doctoriţele şi nepotul bubos.
Micuţii macaronari fac o gălăgie infernală, aleargă pe culoar, îşi pun piedică, trântesc uşa, la nonna strigă basta, Giovanni, la rândul său il nonno ţipă şi el mascalzoni, venga qui, iar i genitori desfac calmi două sticle cu bere.
Ajung în dreptul cabinei 25 de la puntea cinci şi constat că este pe stânga, adică fără hublou, o cutie de conserve deci… Alexandru intră într-o cabină pe dreapta, măcar are hublou, mai pătrunde totuşi o rază de lumină.
Îl invidiez şi mă hotărăsc să intru şi eu unde fusesem repartizat, bat, mi se spune să aştept să se schimbe doamnele, aşa că ies pe punte, la pupa. Se aud duduind motoarele, steagul croat flutură pe catarg, mai mulţi pasageri au luat loc pe bănci şi admiră ţărmul vălurit al Dubrovnikului, alţii au urcat scara metalică pe covertă, la bar… S-a lăsat seara, pe mal s-au aprins multicolore luminile oraşului, iar apa limpede a Adriaticii le absoarbe jucăuşă până în adâncuri. În curând ne vom desprinde încet de ţărm şi în duduitul sacadat al motoarelor vom brăzda Adriatica de la est la vest până la Bari, unde vom ajunge în zori.
Mai schimb cu Alexandru două, trei vorbe, îmi spune că a fost repartizat într-unul din paturile de sus, că îl bate în cap aerul condiţionat şi că singura poziţie posibilă este doar culcat, cea în şezut fiind imposibil de realizat, din lipsă de spaţiu.
Dăm o raită pe feribot, ajungem la prova, transformată în spaţii de cazare, unii dorm deja sub cerul liber, alţii beau bere, alţii întind cărţile de joc, alţii reuşesc să citească chiar. O lume pestriţă, care n-a mai prins locuri în cabine sau care n-a avut bani pentru un asemenea lux. Mulţi sunt tineri, pregătiţi să doarmă oriunde şi oricând, plecaţi în excursii prin Europa, cu bagaje puţine, în blugi şi tricou, alţii, se vede, sunt familişti şi vin de la lucru sau se duc la lucru, unii sunt tăcuţi, alţii sunt gălăgioşi, unii sunt trişti, alţii veseli…
Trecem prin dreptul Recepţiei şi, dacă tot ne aflăm acolo, ne interesăm de vreo cabină liberă, eventual de două paturi. Frumoasa tânără ne zâmbeşte familiar şi ne răspunde în limba lui Eminescu că îi pare foarte rău, dar nu mai există nicio cabină liberă. De la ea aflăm că personalul de serviciu de pe vas este format din români, iar cel de comandă a feribotului este italian.
La întoarcerea spre cabina unde doctoriţele se vor fi schimbat deja vedem o fătucă dând cu mopul la toaletă. E româncă. Tot român este şi bodiguardul de pe hol, româncă şi barmaniţa de la puntea unu, româncă şi camerista sau cabiniera de la puntea cinci, român şi domnul inginer cu care ne întâlnim întorcându-se de la toaletă destul de bine dispus.
Vrea să ne povestească cum a cântat fiu-său pe un pachebot în Caraibe, trei luni de zile, dar îi aducem aminte că ne-a spus povestea la plecarea din Sinj. Păi atunci să vă spun cum i-am ţinut eu jurnal zilnic de la vârsta de o lună până când a învăţat să scrie, şi asta ne-aţi spus, îi spunem. Bă da’ pe toate le ştiţi, dar cum m-am însurat nu ştiţi, hai să stăm aici să vă povestesc. Îi spun că trebuie să ajung la cabină să iau cheia, că se culcă doctoriţele şi rămân pe dinafară, să-i spună povestea lui Alexandru, el are cabină exterioară, cu hublou.
Bat la uşă. Da’ şini-i acolo, aud dinăuntru, eu, colegul de cabină, pi dracu’, vine replica dată mai încet de astă-dată, apoi tare: bini, bini, stai olecuţâcă, că-s în neglije, se deschide uşa, dau să intru, dar mă opresc în prag.
Un miros violent de usturoi dă năvală pe hol strâmbându-mi vizibil nasul. Doctoriţele şi nepotul stăteau pe paturile de jos, iar pe genunchii lipiţi, vrând-nevrând, unul de altul ţineau un prosop de pe care mă priveau îmbietor câteva pârjoale moldoveneşti rotunde ca doctoriţa cea scundă, nişte cârnaţi roşietici şi lungi, ca doctoriţa cealaltă, şuncă, ouă, brânză…
Poftă bună, zic şi dau să mă retrag, pentru că oricum nu aveam cum să înaintez, eventual să mă caţăr direct în patul de sus din stânga, deasupra doctoriţei grase, unde preopinentele îmi stabiliseră domiciliul pentru noaptea ce venise deja.
Mata nu vezi că aiasta-i cabină di piraţi, zice doctoriţa purtătoare de cuvânt a grupului moldovean, între două îmbucături de cârnaţi cu usturoi. Văd şi îmi pare rău că vă deranjez, dar, ca să nu vă trezesc când mă întorc, pentru că mă duc pe punte, daţi-mi mie cheia. Şi noi când ni duşem la baii lăsăm cabina descuiatî, întreabă aceeaşi doctoriţă. Bănuiesc, răspund eu, că nu vă duceţi toţi deodată, ci pe rând, cineva rămâne în cabină şi vă descuie uşa când reveniţi, Dă-i, dragă, cheia, îi zice doctoriţa scundă şi grasă doctoriţei slabe, înalte şi tăcute, convinsă de raţionamentul meu. Nu-i dau, dragă, nişio cheii, decide cea de a doua. Mă rog, adaug eu, noapte bună, şi mă întorc pe punte.
Ies pe punte, Dubrovnikul îşi pierde conturul de lumini departe în noapte…
Lângă mine, apare brusc nepotul bubos care îmi dă cheia de la cabină, să descui uşa când voi veni să mă culc. Îl întreb dacă s-a produs vreo modificare în repartizarea paturilor, ca nu cumva, din greşeală, să nimeresc altundeva, peste vreo una dintre mătuşi, care în miez de noapte, într-o cabină de piraţi, ar fi fost pe deplin îndreptăţite să se considere atacate şi să dea alarma pe întregul vas. Mă şi vedeam legat fedeleş şi aruncat undeva în sala cazanelor, până la ziuă, când ar fi venit, la Bari, ceasul dreptei judecăţi.
La babord, chiar sub fereastra cabinei lui Alexandru, sub o copertină transparentă zăresc câteva bănci goale şi îl întreb de ce la prova este aşa o mare înghesuială de pasageri ce dorm pe punte, iar aici, la pupa, nu este aproape nimeni.
Până la urmă dezlegăm enigma: la prova nu se aud motoarele, este mai multă linişte. Îi comunic lui Alexandru hotărârea de a mă culca aici la babord, pe o bancă confortabilă ca dimensiuni, în aer liber, sub copertină, într-un spaţiu deschis, fără doctoriţe simandicoase şi nepoţi acneici, în clipocitul apei şi mersul neobosit şi monoton al motoarelor.
Dar trebuie să vă grăbiţi, că, uite, se ocupă şi băncile astea, şi îmi arată un tip cam negricios, în blugi şi tricou, care după ce şi-a scos sandalele şi-a pus o sacoşă de plastic sub cap şi a dat-o într-un somn fără cusur.
Între timp, puntea s-a golit, pasagerii au intrat în cabinele înguste, mai trece din când în când câte un personaj ciudat, stârnind în imaginaţia mea bănuieli şi scenarii de film de acţiune.
Probez o bancă, pot încă să-mi aleg, au rămas două libere, una chiar sub fereastra lui Alexandru, cealaltă vizavi, lângă bara ce trece de-a lungul babordului. O aleg pe cea de a doua, îi dau lui Alexandru, pentru siguranţa marşului, portofelul, iar el îmi lasă în grijă adidaşii, să-i ventileze bine briza mării în timpul nopţii.
O profesoară din cabina lui Alexandru vrea să-mi ofere perna, care-mi va fi sub cap mai comodă, oricum, decât geanta de voiaj.
Brusc îmi dau seama că am în cabină un întreg echipament de pat, care va rămâne pe timpul nopţii nefolosit. Îl rog pe Alexandru să mă ajute, descui încet cabina, se aude doctoriţa grasă zicând. Şine-i, Șin’ să fie, îi răspund, om bun, şi înşfac pătura, perna, cearceaful şi salteaua, plasându-le complicelui meu, rămas discret pe hol. Da şe faşeţi, insistă doctoriţa, ridicându-se într-un cot, atât cât îi permite distanţa dintre paturi. Fac bini, continui eu, şeea şe vă doresc şi dumneavoastră, noapti bună, cheia este pe pat.
Aşez salteaua, parcă ar fi fost făcută după dimensiunile băncii, nu ale patului, pun cearceaful, perna şi pătura, îmbrac pijamaua, îi spun lui Alexandru, care a deschis hubloul, noapte bună şi răsuflu, în sfârşit, uşurat şi fericit că am găsit soluţia ideală şi am scăpat de doctoriţe ciufute, de nepoţi buboşi, de cabine fără hublou, pentru piraţi, de claustrofobie şi de întuneric leşios. (Va urma)
C. VOINESCU
