Săptămâna trecută a dat din nou buzna peste noi zăpada. Taman în ziua în care stabilisem cu doi meşteri să facem toaleta livezii de la ţară. De fapt, ce livadă, mai degrabă o grădină în care tata a plantat meri, peri şi pruni, iar eu, mult mai târziu, m-am „jucat” punând în pământ, cu poetul Ion Popa Argeşanu, câteva rânduri de pruni „Anna Spath”. Ăştia mai noi au crescut şi ei, i-au prins din urmă pe cei mai bătrâni, pe care-i întinerisem.

Îmi aduc aminte că aventura mea l-a contrariat pe cumnatul care, după ce a văzut „jaful” din grădina părintească, s-a dus şi i-a spus soră-mei că „Mihai a făcut praf grădina lui tata”. Dar, după vreo trei ani, când a văzut ce frumoase şi multe fructe se fac „în deal”, s-a apucat să facă şi el la fel. Dar a făcut-o după mintea lui, nu apelând la specialişti ca mine, iar rezultatul n-a fost acelaşi.

Apropo de specialişti, pun mâna pe doi meseriaşi şi merg cu ei duminica trecută să vadă pomii şi ce este de făcut acolo. Mă aşteptam să fiu certat, fiindcă nu i-am întreţinut cum trebuie, fiindcă zăpada moale din iarnă pusese palangă câţiva pomi mai bătrâni, dar nu s-a întâmplat aşa. Am avut parte de o lecţie pe viu despre cum se remodelează o livadă clasică, umblând la „arhitectura” pomilor, a unghiurilor şi a axelor pe care le fac ramurile, la tăierile de rod şi cele de formare a coroanei. Am fost întrebat, din capul locului, dacă vreau rezultate comerciale ori calitate, în dauna cantităţii. La fel de tranşant am fost şi eu când le-am spus că doar tata a vândut mere şi pere din livadă, ca să mă ţină pe mine şi pe fratele meu la facultate. Acum, mie nu-mi mai trebuie decât două-trei lăzi de fructe pentru consum propriu, dar am o mare datorie faţă de pomii ăştia care trebuie şi ei îngrijiţi.

M-au înţeles meşterii, mi-au propus un proiect de reevaluare a livezii, cu tăieri, replantări şi altoiri, în ideea unui conveier de fructe din mai, de când se coc cireşele, şi până toamna târziu, ba chiar până-n decembrie, când ajung la maturitate moşmoanele, de care nu auzisem. Am bătut palma şi-n aşteptarea vremii bune mă gândesc să pun şi nişte gazon în faţa casei, unde un nuc şi un pin s-au luat la întrecere, iar eu nu ţin nici cu nucul, nici cu pinul. I-am lăsat pe amândoi să facă umbră pământului, cum facem şi noi, uneori cu folos, alteori fără. Cum i-am lăsat şi pe cei doi câini, pripăşiţi din vecini, care schelălăie de bucurie când ajung la ţară, dornici nu atât de mâncare – le dă vecinul din belşug – cât de o alintare, de o mângâiere. Că au şi ei mare nevoie de afecţiune, de un scărpinat sub barbă ori după ureche.

După ce mă documentez, ca să văd cum devine cazul cu iarba asta tunsă, îmi dau seama că am totuşi o problemă cu gazonul. Chestia asta care vine să înlocuiască iarba din faţa casei are o cultură de origine englezească şi cândva semnifica nobleţea. O peluză nu-i altceva decât o extravaganţă verde. Presupune un teren bine îngrijit, multă muncă, aspersor, maşină de tuns. Ca să ce? Ca să se bucure ochiul, ca să le „spună” celor care trec prin faţa casei că, iată, eu, bogatul, eu, seniorul, eu, mangafaua, îmi permit luxul să cultiv iarbă degeaba, pe care nici nu prea am voie să calc, nici nu-i voie s-o pască animalele.

Peluza nu produce nimic, nici măcar cât o face grădina mea, de la care nu cer sute de kilograme de mere sau pere, dar oamenii au început să asocieze gazonul cu puterea, cu bogăţia, cu banii, cu o stare socială foarte bună. Iată şi la noi, azi, tot mai mulţi oameni, chiar şi din clasa mijlocie, şi-au ridicat undeva o casă, o vilă, iar când vin de la serviciu ori duminica îşi fac de lucru cu maşina de tuns iarba, cu furtunul de irigat, uneori şi cu… lada de bere. Unii, mai adaptaţi la viitor, au renunţat la modelul englez ori american de peluză, încep să-şi proiecteze grădini japoneze, cu pietre, fântâni şi pomi contorsionaţi, căutând fără îndoială un spectacol indistinct, odihnitor şi adesea ciudat. Ciudat, fără doar şi poate, ca semn al globalizăii noastre în mai toate cutele vieţii noastre.

Verdeaţă, flori, miresme! De primăvară. De pe terasă văd cu ochiul inimii coroana barocă a unui copac. Îmi vine în minte îndemnul poetului Ion Alexandru: „Vreţi să ştiţi cum este Raiul? Îngropaţi-vă faţa, primăvara, într-o tufă înflorită. Şi sorbiţi-i mireasma!”. Da, vin eu să adaug, dacă-n jur sunt şi celelalte sfinte taine ale naturii: lumină, cer, iarbă, flori, albine, nori, triluri de păsări, miros de pământ reavăn, veveriţe jucăuşe. Viaţă, într-un cuvânt.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio