• 

Când eram foarte tânăr (pe la 24-25 ani) am trăit o experienţă care mi-a demonstrat că nu e bine să te amesteci în vieţile altora şi că acţiuni care pot părea foarte benefice pe termen scurt pot fi dezastruoase pe termen lung. Aşa că n-am vrut cu niciun preţ să mă amestec în afacerile interne (mai ales din ultimii 3 ani) ale Teatrului „Davila”. Asta deşi am tot avut semnale că atmosfera de lucru nu este corespunzătoare, că au apărut tensiuni care în niciun caz nu încurajează emulaţia, actul artistic şi că sursa ar fi tocmai noul locatar al biroului managerial, m-am abţinut să-mi dau cu părerea în chestiuni care ţin de viaţa internă a teatrului. Şi m-am abţinut pentru că, deşi trei sferturi din semnale au fost negative, au fost şi păreri neutru-binevoitoare sau chiar pozitive emise de actori importanţi ai teatrului. Păreri convingător-majoritare de tipul „e un coşmar, aşa nu se poate lucra”, dar şi unele minoritare de tipul „niciodată nu s-a mai lucrat aşa de mult în teatru”. Dar, acum, la încetarea colaborării cu teatrul piteştean înainte de încheierea mandatului îmi permit unele consideraţii retrospective. Aşadar…

…Nişte momente şi fapte

După descălecarea lui Poghirc la „Davila” au spus unii că – iată – în sfârşit avem un manager care umple sălile. Mă rog, le umple la primele 2-3 spectacole şi nu în toate cazurile. Mai precis s-a întâmplat la „Romeo şi Julieta” (regia – Bogdan Cioabă, scenografia – foarte interesantă – Cristina Ciucu), un spectacol care era în repetiţii întrerupte şi reluate (cu distribuţii schimbate) de vreo 2-3 ani. Până la urmă a ieşit un spectacol cu protagonişti „de import” care a interesat publicul piteştean preţ de câteva spectacole (da’ cum naiba să nu intereseze „povestea lui Romeo şi-a Julietei sale”?) şi cam atât…

Pe la sfârşit de 2018, managerul Nicolae Poghirc (dar şi prietenul meu, directorul artistic Matei Varodi) anunţa un spectacol-eveniment „Experimentul P„. Ca argeşean de o jumătate de veac, m-am dus imediat cu gândul la „Experimentul Piteşti”, acea diabolică maşinărie de reconfigurare a umanismului, umanităţii şi caracterelor umane, care a funcţionat la închisoarea Piteşti la începutul regimului comunist românesc. Şi-a asumat responsabilitatea Alexander Hausvater, pentru care „teatrul nu este un sandvici ca să fie bun, teatrul este un barometru al societăţii care trebuie să fie permanent proaspăt”. Să recunoaştem, Alexader Hausvater este un interlocutor seducător şi convingător, un foarte bun comunicator (mult mai bun decât a fost la Piteşti – regizor). Aşa că i-a fost uşor să-i impresioneze pe cei mai sensibili de la Consiliul Judeţean cu proiectele sale şi să convingă cu un discurs de tipul “”eatrul important nu se mai face în capitală, ci în oraşele mici, cum este şi cazul Piteştiului”. O frază care sună frumos şi nu angajează nimic… Pe mine, care i-am văzut mai multe producţii, nu mă mai convinge demult. Până la urmă – după părerea mea – foarte puţine au fost obiectivele atinse de spectacol: dacă spectacolul lui Hausvater are ceva, păi a avut – mai ales – COREGRAFIE, Victoria Bucun dovedind că ştie că ar putea să armonizeze până şi mişcările unui corp de armată, nu doar a 10-15 „locuitori temporari” ai scenei. În rest, idei puţine, departe rău de spiritul Experimentului Piteşti (că era prea greu să citeşti ce şi cum s-a întâmplat), dar să le mai şi transpui artistic! E mai uşor să imaginezi câteva scene, să însăilezi un script (că doar nu era text!), restul spectacolului făcându-l mişcarea, efectele de lumini, muzica (cu sonor puternic) şi – un plus evident – sincronizarea în ritm alert… Nimic despre Experimentul Piteşti, cum am spus era cam greu, trebuia studiat… Dacă mai punem la socoteală şi numărul mare de colaboratori, e clar că: 1. n-a fost o reuşită!; 2. (şi practic) n-a fost un spectacol al Teatrului „Davila”!

Umblând de colo până colo prin ţară a constatat că există o „procedură de într-ajutorare” la care au recurs câţiva dintre directorii de teatre (cam din aceeaşi generaţie). Procedura (de succes!) constă în mici servicii artistice (mici, dar rentabile) de tipul eu „pun” un spectacol la tine (la păpuşi, că nu-s pretenţiile prea mari), tu pui la mine (tot la păpuşi). Şi uite-aşa, pe lângă „salariile manageriale” luăm cu toţii nişte bănuţi inclusiv pentru „adaptarea” (un fel de „rescriere în spiritul vremii”, cu poante de azi) poveştilor ultra-cunoscute ca „Scufiţa roşie”, „Capra cu trei iezi” sau „Albă ca zăpada”. Asta e, textul pare nou, şi – mai ales – are un autor care merită să fie recompensat! Ca să-l citez pe Băsescu, „nu e moral, da’ e legal!” Păi chiar, în vremurile astea cine să se mai încurce de criterii morale?

Simple coincidenţe?

Şi fiindcă am pomenit mai sus cuvântul criterii, nu pot să nu-mi amintesc că înainte de a fi câştigat concursul de manager al Teatrului „Davila”, în foaia on-line Criterii Naţionale, un personaj pe care eufemistic să-l definim ca fiind „cel puţin controversat şi de nefrecventat” – autorul de „presă navetistă între Argeş şi Vâlcea” Gheorghe Smeoreanu – îi trimitea preşedintelui Consiliului Judeţean, Dan Manu, într-o scrisorică deschisă niscaiva sugestii. Să le amintim:

„Mică scrisoare deschisă preşedintelui CJ Argeş, Dan Manu, în legătură cu directorul teatrului, Nicolae Poghirc (datată 2 aprilie 2017).

Dragă domnule preşedinte,

Vă scriu pentru a vă scuti de un efort inutil, acela de a-l monitoriza o vreme pe cel care a câştigat concursul de director al Teatrului «Al. Davila», actorul şi regizorul Nicolae Poghirc.

Nu are sens să pierdeţi vremea, fiindcă omul e mai bun decât credeţi, e un manager de clasă, deşi la prima vedere nu pare. Nu vă luaţi însă după aparenţe.

Fac o presă navetistă, între judeţele Argeş şi Vâlcea, aşadar ştiu ce a putut face Nicolae Poghiric din Teatrul «Ariel» aflat în judeţul vecin. Ce naiba, a tras un festival internaţional de a stat mâţu-n coadă! A făcut săli pline la acest mic «Ariel».

Ca atare, vă sugerez amical să îl lăsaţi în pace fiindcă nu veţi regreta. Ajutaţi-l cu ce spune că trebuie, cu reflectoare, cu ce mai cere omul şi veţi trage foloase înmiit.

Vâlcea ştie ce a pierdut, Argeşul încă nu a aflat ce a câştigat. Sincer, eu l-aş fi dorit director pe regizorul Bogdan Cioabă, fără să îmi imaginez că Poghirc va fugi peste deal să vină la Piteşti. Dacă tot a fugit, primiţi-l ca pe un cadou.

Şi la Vâlcea, Nicolae Poghirc a început un pic conflictual, fiindcă nimeni nu e perfect, dar ce a urmat a fost de clasă înaltă. Sper, domnule preşedinte, că v-am ajutat cât de cât cu aceste câteva rânduri…

Cu prietenie,

Gheorghe Smeoreanu”

Ei bine, Dan Manu a fost sensibilizat, Nicolae Poghirc a fost înscăunat, a început să funcţioneze fabrica de spectacole, au început sa curgă şi conflictele, şi reclamaţiile, şi procesele… De-ale culiselor tot timpul în dezacord cu avanscena, am zice… Ciudată coincidenţă a fost aceea ca abia înscăunat Poghirc să programeze un spectacol de autorul scrisoricii de recomandare, cunoscutul Smeoreanu (autointitulatul prieten al lui Dan Manu). Având mulţi prieteni în teatru, mai la o cafea, mai la o bere, mai la un rom… mai afli una-alta. Aşa am aflat cum a devenit Smeoreanu dramaturg. A trimis vreo 80 de pagini la teatru din care Gabriel Gheorghe (care chiar se pricepe la scenarii) a scos ceva care să semene a teatru… Cu totul întâmplător, regia spectacolului a fost semnată de Bogdan Cioabă, poate ca o recompensă pentru articolul elogios despre „Romeo şi Julieta” prezentat ca un „spectacol de caracter”. O caracterizare care, dat fiind caracterul caracterizatorului, nu insuflă încredere… Cum spuneam, lumea în general şi lumea teatrului în special este plină-ochi de coincidenţe. Mai simple sau mai… altfel!

Gânduri de nostalgic

Cât despre experienţa contactelor personale cu managerul Poghirc a fost negativă: la întrebarea mea dacă n-ar fi fost bine să păstreze şi Festivalul Teatrelor Balcanice care aducea la Piteşti piese bune, a sărit ca ars şi s-a răstit la mine luându-mă: „Sunteţi nostalgic! Aduceţi-l înapoi pe Tudor! În Balcani sunt spectacole modeste, n-aţi fost în Vest să vedeţi teatru!”

Recunosc că, dacă Paris, Alkmaar, Viena, Roma, Milano, Vercelli n-or fi oraşe din Vest, apoi chiar n-am fost şi n-am văzut. Dar, din fericire pentru mine, am văzut vreo 15 spectacole în Vest, bune (unele chiar foarte bune), dar şi mai de duzină. Recunosc, nu prea multe şi majoritatea într-un maraton teatral oferit de Institutul Francez de la Viena – 9 spectacole în 3 zile. Cele mai multe spectacole din Vest le-am văzut în anii Festivalului Underound de la Arad, dar acolo chiar erau bune (şi) pentru că erau selecţionate… şi nu mai bune decât spectacole din Ungaria, Polonia, Serbia, Slovenia… Aşa, ca să se ştie!

Nu ştiu cine va veni în fotoliul lăsat liber de Nicolae Poghirc, bine-ar fi să vină cineva care să aibă doar talent managerial, nu şi talentul amorsării de conflicte absolut evitabile. Iar în ceea ce priveşte teatrul balcanic pot să confirm (şi am destui termeni de comparaţie) că toate cele vreo 20-30 de spectacole din ţările balcanice pe care le-am văzut au avut o ţinută artistică înaltă. La fel se întâmplă şi cu poezia foarte bună din Balcani, practic necunoscută în România. Din păcate, tipic românesc este să ne uităm doar în Vest – ce se întâmplă la Paris, la Londra sau la New York – şi să neglijăm creaţia din proximitatea geografică. Văd spectacole de teatru cam de 70 de ani (primul a fost „Scufiţa roşie” la Teatrul din Brăila, împlinisem 3 ani). În acest context ar fi deplasat să susţin că în topul celor mai bune spectacole pe care le-am văzut în viaţa asta (şi s-a întâmplat în ultimul deceniu!) au fost de la Kiev şi Moscova? Presupun că n-ar fi chiar corect politic, dar aşa este! 

Teatrul „Davila” – 70! Sau 71?

La început de 2019, Teatrul „Davila”, sub manageriatul lui Nicolae Poghirc (dar şi al prietenului Matei Varodi), a sărbătorit 70 de ani de la înfiinţare! Foarte frumos, teatrul a invitat foşti actori acum la pensie (mă rog, pe unii i-a uitat, da’ se mai întâmplă), persoane oficiale, s-a umplut sala de lume bună. Minunat ar fi fost, pentru că e plăcută revederea cu foştii colegi, dar programul oferit având ca susţinere un filmuleţ cu ceva clişee din istoria teatrului a fost o mizerie, plătită foarte scump. „Asta a fost ce-am mai putut scoate după ce le-am cerut să refacă dezastrul iniţial” – mi-a spus Matei Varodi. Chiar şi-aşa nu înţeleg de ce au vrut să le ia la mişto (artistic vorbind) pe doamnele Denisa Popescu, Mirela Cioabă, Magda Grigore, Mirela Popescu, pe care le-au scos ca ceva la încrucişare între picturile lui El Greco cu ale lui Modigliani, spunând lucruri de mult bun simţ şi de conjunctură, dar toate nefiresc de lungite/ înălţate. Sincer să fiu mă aşteptam ca doamnele în cauză să dea teatrul în judecată pentru lèse-imagine… Film prost şi zgomotos, degeaba s-au străduit Matei Varodi şi Gabriel Gheorghe să mai ridice nivelul prezentării.

Dar asta n-ar fi nimic dacă…

Dacă ne amintim că în 2008 am sărbătorit cu fast şi pompă, cu lume bună, flori şi şampanie 60 de ani ai teatrului piteştean. Mai apoi, în 2013, tot cu pompă şi fast am sărbătorit 65 de ani. Cu reprezentanţi de nivel înalt de la Primărie, Prefectură, Consiliul Judeţean, cu invitaţi din afară de la Kragujevac şi Vraţa, partenerii teatrului piteştean în Festivalul Teatrelor Balcanice… Directorul de atunci, Sebastian Tudor, a publicat de fiecare dată câte o carte reprezentativă pentru teatrul piteştean. Ei bine, Nicolae Poghirc a decis că, de fapt, teatrul s-a înfiinţat în 1949, nu în 1948, şi ar merita să fie sărbătorit în 2019 la 70 de ani! Chestie de interpretare… proastă, aş spune pentru că teatrul piteştean a avut repertoriu şi trupă încă din 1948 (când „javrele de comunişti” au înfiinţat 18 teatre care aveau sarcina să acopere necesităţile unui public pe atunci, latent…).

Şi chiar dacă primul spectacol

Pe principiul eminescian „va vorbi un mărunţel/ nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”, îl bănuiesc pe Nicolae Poghirc că a inventat această sărbătorire (sustrăgând un an din istoria teatrului) spre a aduna ceva lume care să-i fie recunoscatoare pentru diplomă şi flori (pe prietenul Matei Varodi l-am acuzat deja de complicitate la acest furt). Mai grav este faptul că au căutat o chichiţă pentru a sărbători ceea ce ar fi trebuit sărbătorit cu un an mai devreme. Numai că până i-a scris Smeoreanu lui Manu, până a venit Poghirc, a trecut perioada legală şi – cu orice preţ, cât de imoral – s-a plănuit o fake-sărbătorire de 70 de ani. Din păcate (şi în pofida recomandării călduroase a lui Smeoreanu), Experimentul P(oghirc) a eşuat… Cum ziceam, Mare Păcat!

Cristian CONSTANTIN