De câte ori ajung la Curtea de Argeş, există un loc care-mi aminteşte de regii României. Este vorba despre Mănăstirea Argeşului cu a sa necropolă regală. După ’89, argeşenii au şi început să se mândrească: „Suntem oraş regal”.
Dar acum sunt, ca noi toţ, în doliu. La 96 de ani, s-a stins din viaţă şi ultimul rege al României, Mihai I. Căruia şi eu îi datorez numele, fiindcă părinţii mei, ca mai toţi ţăranii, ca mai toţi românii, îl aveau ca model, ca reper de viaţă pe rege. Împlinise, în 1944, când m-am născut eu, 23 de ani. Era deja perceput de popor ca fiind drept, nepărtinitor, bun, prevăzător, chibzuit, sincer, neinfluenţabil, statornic, de mare nobleţe sufletească, dar mai ales patriot. Şi, apropo de nume, la mine în sat au mai fost câţiva copii botezaţi precum regele: aviatorul Mihai Popa, directorul Film Import-Export, Bucureşti, Mihai Duţă, inginerul Mihai Mogoş. Doar că noi n-am avut parte de destinul nefericit al celui ce urma, „graţie” comuniştilor, să fie obligat să renunţe la tronul moştenit de la „străbunii săi”, cum se mărturiseşte în cartea de interviuri acordate poetului şi istoricului Mircea Ciobanu. Străbuni la mormântul cărora se grăbise după ’89 să aprindă o lumânare, dar n-a fost lăsat de noul regim, temător să nu fie restaurată monarhia. Care monarhie, cine ştie dacă n-ar fi fost mai echilibrată decât republica noastră cu preşedinte promovat dintr-un partid şi care, de regulă, îi ţine partea.
Adesea m-am întrebat şi am întrebat cum a fost detronat regele Mihai. M-am întrebat fiindcă la şcoală n-am învăţat istoria adevărată, ci pe cea falsificată de ideologul prosovietic Mihai Roller. Tot un Mihai (!!!), dar unul care şi-a bătut joc de istoria noastră, a maltratat-o cumplit cu mâna Moscovei. Aşa de cumplit, că draga noastră profesoară, Dinescu, ne-a spus la lecţie că regele a plecat din ţară cu un tren încărcat cu aur şi cu tablouri etc. Abia după ’89 am reuşit să aflu adevărul, din convorbirile lui M.C. cu regele („Convorbiri cu Mihai I al României”) şi îl scriu şi eu aici pentru cei care n-au avut acces la carte şi la istoria adevărată. Dar mai ales pentru acei tineri care sunt dornici să ştie cine am fost, cine suntem şi încotro ar trebui să mergem.
Abdicarea s-a produs sub ameninţarea pistolului. E adevărat, n-a fost pus la tâmpla regelui, ci a fost ţinut sfidător în buzunarul vestonului lui Dej, care a avut grijă să-l pună pe rege să-l pipăie, ca să vadă că nu glumeşte. Chemat de la Sinaia, regele a fost izolat, i-au fost tăiate firele telefonice, a fost arestată garda Palatului, au fost masate trupe de artilerie grea gata în orice moment să tragă. Nu i-a fost lăsat timp de gândire. Ori semnează textul făcut de comunişti, ori vor fi executaţi cei peste o mie de tineri arestaţi fiindcă au manifestat pentru rege. Cei doi actori, Groza şi Dej, care au jucat în piesa detronării regelui, au făcut-o mereu pe grăbiţii. Pentru a pune mâna pe putere, mereu trebuia făcut ceva ce nu suferea amânare. Ca să cedeze mai uşor. O decizie nu se ia sub presiune, ţara trebuie să fie informată, să fie de acord cu ea. „Las’ că ţara o să înveţe să ne iubească şi pe noi” – i-a replicat Groza regelui. Dar, cum bine s-a văzut, n-a învăţat nici în 45 de ani, cât au rămas comuniştii la putere. Ce-i curios este că, în România, puterea s-a obţinut, iată, şi cu forţa. Drept care, neavând încotro, suveranul a semnat actul de abdicare, sub ochii înlăcrimaţi ai reginei mame.
Şi, astfel, a fost schimbat nu doar destinul unui om, al unui rege, ci al unei ţări, ştire care a fost transmisă la radio de comunişti în locul mesajului de Anul Nou pe care regele trebuia să-l dea ţării. Altminteri, bine gândit, acest scenariu a prins viaţă, la sfârşit de an, de sărbători, când populaţia este ocupată cu chestiuni gospodăreşti.
Când a ajuns la Sinaia, două comisii inventariau deja bunurile, iar regele şi regina mamă n-au fost lăsaţi să-şi ia cu ei, în exil, decât „lucrurile de imediată folosinţă”. Apropo de bunuri, o televiziune inspirată ne-a prezentat fotografia bagajelor cu care regele şi însoţitorii s-au cazat la un hotel din Germania, în a doua noapte după ce au ajuns aici cu trenul regal. Erau nici mai mult, nici mai puţin decât 12 valize. Valize aparţinând regelui, reginei şi însoţitorilor. Inexplicabil pentru rege, de la Peleş şi până la gară, au fost lăsaţi să plece „cu patru maşini… ca să se creadă (probabil – n.n.) că maşinile acelea erau pline de averi”. Câtă manipulare, câtă ticăloşenie la propaganda comunistă! Cei care nu ne-au mai înapoiat tezaurul României îl acuză pe rege că a plecat cu un tren plin cu aur şi cu multe dintre bogăţiile poporului român.
Trenul avea cinci sau şase vagoane, a fost ataşat unei garnituri care mergea în Elveţia. Un moment de mare tensiune pentru exilaţi a fost acela când trenul a fost oprit în apropiere de Viena, pe un pod. Exilaţilor le era teamă că trenul va fi ghidat spre Moscova, dar de data asta înţelegerea cu marile puteri occidentale, destul de pasive altminteri, a fost respectată. La următoarea oprire, îşi aminteşte regele, uşa vagonului a fost deschisă zgomotos, un căpitan american a luat poziţie de drepţi, a salutat şi a spus în engleză: „Sire, acum sunteţi liber”. Se aflau deja în zona controlată de americani. Ieşiseră din infern, dar regele păşise într-unul rezervat doar lui. A urmat un exil cumplit de chinuitor, mai bine de o jumătate de veac.
Pe drumul vechi care leagă oraşul Curtea de Argeş de Capitală – o parte a presei anunţă totuşi că trupul regelui va sosi în jerpelita gară din oraşul regal cu trenul! – Mihai I se va întoarce, sâmbătă seara, să-şi doarmă somnul de veci lângă străbunii săi, făuritori de ţară independentă, unită, modernă. Dar mai dezbinată şi mai tensionată ca oricând. Poate că şi aşa se explică de ce este înmormântat la ceas de noapte, fără onorurile care se cuveneau mareşalului care a fost. Dar aşa se face istoria, iar eu consemnez ca un cronicar ce mă aflu în treabă.
Dumnezeu să Vă aibă în paza Sa, Sire!
