Dacă am analiza situaţia economică şi socială a majorităţii românilor, ne-am da seama că progresul nu este o lege istorică şi vremurile nu se succed ca treptele unei scări a bunăstării sociale. Nu am putut nici în trecut, nu putem nici în prezent şi nici în viitor să rostim cu convingătoare satisfacţie cuvântul „Excelsior!”. „Păi, acum, dacă mă scoateţi şi mă puneţi la zid pentru poporul român, strig Excelsior!”, spunea Petre Ţuţea. Zicerea lui Ţuţea este bună pentru poeţi şi filosofi, dar nu şi pentru politicieni. Mai ales că progresul nostru economic nu intră într-un sistem ştiinţific, iar oamenii nu se pot agăţa de nimic. Ce a fost acum o sută sau două sute de ani, din perspectiva bunăstării sociale, este şi în prezent. Situaţia economică a românilor este imposibil de îmbunătăţit. Suntem mereu ultimii sau penultimii din Europa civilizată. Parcă e un blestem! Aud la televizor că le tot cresc pensiile oamenilor, dar aceştia continuă să nu aibă banii necesari pentru medicamente şi pentru alte nevoi ale vieţii. Situaţia noastră economică a devenit o imagine de sine care nu reprezintă decât inspiraţie pentru poeţi sau filosofi. Avem de-a face cu un standard de viaţă impus odată pentru totdeauna, ceea ce face ca, de exemplu, studiile istoricilor şi sociologilor să devină inutile.

Prin urmare, rândurile care urmează nu sunt nutrite de o gândire de specialitate, ci de una poetică sau filosofică. Îmi imaginez, aşadar, că mă aflu cu două sute de ani în urmă pe terasa casei de la Florica a Brătienilor. Şi nu-mi închipui că pe atunci erau aceleaşi aşezări săteşti ca astăzi. Ele erau formate numai din bordeie, care pe dinăuntru erau lipite ca oala şi prevăzute cu un mobilier destul de solid şi rudimentar făcut. Nu erau nici drumurile de acum. De fapt, pe atunci drumurile erau cum le făcea Dumnezeu cu cuvântul. Se considera că omul nu poate să profaneze natura cu lucrul mâinilor sale. Această superstiţie are la noi o vechime milenară. Pământul era considerat sfânt şi numai plugul de lemn putea să-l rănească. Să dea această superstiţie expresie mascată a lenei noastre contemplative? Nu ştiu! Dar ceea ce ştiu este că abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, românul preia în sarcina sa construirea căilor de comunicaţii, atât a celor de pământ, cât şi a celor de fier. Şi, în acest sens, avem mărturia lui Ioan Codru Drăguşanu, care ne spune că, în Muntenia anilor de început ai secolului al XIX-lea, omul nu ţinea de drumuri, ci de poteci. Mă gândesc că, pe atunci, dacă aveai treabă într-un anumit loc, o luai direct pe câmp. Omul aştepta intervenţia lui Dumnezeu să facă vreo potecă cu cuvântul.

Conform acestei realităţi, mă întreb de ce ne-ar mai fi utile promisiunile politicienilor în legătură cu construirea de autostrăzi. Cuvântul lui Dumnezeu ne-ar fi suficient. Avem însă nevoie de un Moise cu un toiag. Iar acest brav român ar putea ridica toiagul spre cer şi ar despărţi munţii Olteniei pentru mult visata autostradă Piteşti – Sibiu. Ce ne trebuie tot felul de studii şi proiecte, de legi şi licitaţii? Nu avem nevoie nici măcar de balanţe comerciale din care să rezulte avantajele economice ale unei asemenea autostrăzi. Singurul fapt ce ne poate ajuta este, aşadar, cuvântul lui Dumnezeu. Şi, odată venit acesta, am putea să strigăm şi noi ca Ţuţea: „Excelsior!”.

Mai mult, în aşteptarea cuvântului Domnului, nu avem nevoie nici de istorie, nici de sociologie. Mai ales că între istorie şi viaţă există un decalaj de câteva decenii. Istoria este cea care vine în urma vieţii. Or, cu sociologia se întâmplă tocmai invers: ea o ia înaintea vieţii. Sociologia anticipează evenimentele vieţii. Dacă sociologul se află în căutarea lânii de aur, istoricul este în căutarea oii. Dacă sociologul vede viitorul înscris în ou, istoricul vede oul. Deci, în mod normal, pe baza principiilor fundamentale stabilite de studii, sociologul va putea cunoaşte viaţa socială şi economică a poporului în desfăşurarea sa istorică. Or, ceea ce poate constata astăzi un sociolog este că acest popor pare blestemat. Războiul nostru zilnic româno-român continuă de aproape două veacuri. Cu fiecare regim politic, cu fiecare campanie electorală se deschide o nouă luptă. Suntem desprinşi de secole să ne trădăm între noi, să ne ruinăm eroic. Misiunea sociologului, după cum se vede, este una dintre cele mai grele misiuni – nu mă refer aici la sondajele de opinie ale lui Marius Pieleanu. Însă sociologia şi istoria actuale suferă de un viciu: de o interferenţă de planuri. Sociologul proiectează prezentul în trecut, în timp ce istoricul aduce trecutul în prezent. Or, eu nu o să comit aceeaşi greşeală a majorităţii sociologilor, dar voi încerca să văd ce are Dumnezeu de gând să facă cu drumurile noastre. Deci, voi merge pe linia istorică de gândire românească şi voi fi ferm convins că autostrada Piteşti – Sibiu va fi făcută de Dumnezeu cu cuvântul. Şi abia atunci voi putea să strig şi eu din tot sufletul „Excelsior!!!”.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio