Pentru că s-a făcut frig afară, pe seară, la țară, îmi pun în gând să fac focul. Lemne sunt, centrala funcționează, recuperez câteva așchii, le așez cu grijă în soba cu ardere inversă, împreună cu niște ghemotoace de ziar. „Argeșul”, dacă vă face plăcere. Vechi și de demult! Dau să aprind un chibrit. Nu ia foc. În schimb, reușesc să scrijelesc catranul de pe cutie.
– Fir-ar să fie de țară, nici chibriturile nu iau foc! – mă trezesc suduind supărat. Caut o brichetă și încerc s-o aprind. Nici ea nu ia foc. Din nou mă ambalez:
– Da unde trăim, domnule? În țara lui Cremene!
Că doar cu cremenea și cu amnarul mai pot aprinde focul. Așa cum făcea tata, în veacul trecut. Chiar și-n pustietate, când ploua cu găleata. Scotea din chimir și niște iască, dibuia un loc mai uscat, sub un copac, încropea niște găteje peste iască, scăpăra amnarul pe cremene și vesel flacăra începea să joace.
Suduiesc și mă gândesc că nu-i drept să dau vina pe țara mea, doar fiindcă eu am lăsat chibriturile într-o cameră unde trage umezeala. Nu-i corect nici să-i asupresc pe cei care pleacă afară, înfruntând urgia Covidului, ca să recolteze sparanghelul pe câmpurile nemților. Vor și ei mâncare. Pentru ei și copiii lor. Și, iată, o găsesc mai degrabă afară, decât în țara lor. Care țară, e bogată, în resurse naturale și-n forță de muncă, dar ne lipsește organizarea specifică neamțului. Care și el are hibele lui. Vă mai amintiți, zice anecdota, că a murit de foame cu pâinea-n traistă, fiindcă n-avea cuțit s-o taie? Noi avem cuțitul, dar nu prea știm cum să agonisim pâinea. Fie că lăsăm pământul pârloagă, fie că prăduim echipamentele de irigații, că erau făcute pe vremea ailaltă. Fie că nu prea ne arde să punem osul la treabă. Fie că punem carul înaintea boilor când e să mergem la moară să măcinăm mălaiul.
Încotro bat? Păi, cu cinism, dacă vreți, bat în intelighenția noastră. Unde este și ce face ea, elita, pentru țara în care s-a născut? Doar stă și comentează pe margine? Pe rețelele sociale. Că nu conduc bine țara pesediștii, care dau liber hoților din pușcărie ca să-i voteze? Că, iată, acum liberalii au virat spre dictatură, cu Iohannis în frunte, ca să-și adjudece în forță alegerile din toamnă? Se dedulcesc la ordonanțe militare profitând de urgia Covidului și visând la valul al doilea de pandemie, care le-ar mai prilejui niște pricazuri. Pas cu pas! – vorba lui Iohannis, care-i dăscălește cu cartea-n mână? Că, dacă nu relansăm economia, agricultura, turismul, ne paște foametea. Pe care n-o s-o mai putem potoli, fandosindu-ne ca Orban care ne amintește de Țuțea înfoindu-se vijelios: „Sunt, înainte de toate, român, ortodox și militarist. Trebuie să ne înmulțim ca sardelele, să îi lichidăm pe ruși pentru că n-au ce căuta în Europa și fiecare babă româncă să mulgă vaca cu (sic!) cască militară pe cap”.
Care Țuțea nu trebuie luat în serios. Este mult umor în declarația asta, este mult haz de necaz că ne punem speranța, ca să „prospițăm”, tot în babe.
Care și ele fac o treabă. Merg sâmbăta la biserică, cu nepotul de mână, să-i cultive dragostea de ortodoxie și de familie. Militarismul nostru se află-n moarte clinică, vitejia și patriotismul nostru ar trebui probate nu la hotare, ci în miezul treburilor administrative și politice care dau în clocot în această vară fierbinte. Și poate, vorba filmului, și lungă cât o zi de post. Dacă după Covid e să vină și foametea. După secetă și după inundații.
Morala: Elita ar trebui, ca și Puterea, să intre în raporturile ei firești cu poporul. Isterizat și înfricoșat de viruși reali ori inventați. Dacă avem cu adevărat o strategie națională, cum se spunea deunăzi la Golești, atunci ea trebuie scoasă din sertarele Academiei și aplicată pas cu pas. Chiar de președintele nostru excedat, ca și noi, de supraabundența mediocrității în posturile publice. Excedat sau puțin implicat?
