De peste doi ani, Parisul a devenit locul de reuniune al migranţilor. Trebuie să vă spun că acest termen a suferit numeroase schimbări: emigranţi, imigranţi, migranţi şi… fac eforturi să mă/să vă ţin la curent. Când am venit în Franţa acum o jumătate de secol, eram imigrant. Apoi, diferitele mele deplasări în ţările europene m-au transformat în migrant. Iar când am plecat cu familia în Florida, am devenit emigrant. Treceam deunăzi prin unul dintre cartierele din nordul Parisului, unde e bine să nu prea umbli noaptea dacă nu vorbeşti arăbeşte sau swahili. Şi am rămas uluit: peste 2.800 de persoane dormeau pe trotuar, mai ales tineri şi copii. Le-am vorbit din solidaritate migratoare… Erau din Afganistan şi Sudan. „France Terre d’asile” este o organizaţie care-i ajută să trăiască şi am putut vorbi cu un responsabil care mi-a spus că, duminica, distribuie 300 de tăvi cu micul dejun.
Am intrat în rând, deşi părul meu alb şi burta plină de satisfacţie alimentară indicau clar că n-aveam ce să caut acolo. Am umblat printre corturile care le permiteau refugiaţilor să se protejeze de ploaie. „Avem oameni noi, ne-a spus o doamnă care încearcă să-i asigure. Mai sunt mulţi alţii care revin de la şcolile unde au fost găzduiţi”, ne-a precizat ea. Intenţia lor este să-şi regăsească cunoştinţe. Înainte de finele lunii sunt aşteptate cam o sută de sosiri.
Hamza, un sudanez de 25 de ani, a sosit recent de la Vintimillia. „Mi se spusese că la Paris vor da oamenilor o locuinţă, dar cred că am venit prea târziu. Nu m-am mai spălat de o săptămână. Vreau să cer azil, dar mi-au luat amprentele în Italia”, a spus el. Migranţii evacuaţi vineri sunt găzduiţi în şcoli în Ile-de-France, regiune pariziană. Această mare operaţie, a 34-a în doi ani la Paris, intervine la numai două luni după evacuarea a 1.600 de persoane în acelaşi loc la 9 mai.
După recenta evacuare a imigranţilor care veneau din Siria – sau aşa spuneau – şi se instalaseră la Calais, cu nădejdea de a trece în Anglia, autorităţile franceze sunt puţin depăşite de nevoile imediate ale acestor familii.
Mă oprisem deunăzi la un semafor din Paris, pentru că era pe roşu. A venit la geamul maşinii mele o femeie cu un copilaş şi cu un carton pe care scria: „Familie siriană în dificultate”. Am întrebat-o pe româneşte de unde e şi mi-a răspuns, întorcându-mi spatele: „Hai, bă, întinde-o!” Ceea ce am făcut.
