De parcă doi ani de pandemie nu aduseseră suficientă suferință, panică și disperare în toată lumea, cu o cruzime de neimaginat, rușii au atacat Ucraina, sfidând legile scrise sau nescrise ale războiului, dar și comunitatea internațională. Iar la sancțiunile meritate au răspuns prin reducerea sau oprirea importurilor de gaze pentru Uniunea Europeană.
Fac parte dintr-o generație care, imediat după război, a simțit că, fără voia noastră, românii au rămas în sfera de influență rusească. Motiv pentru care, pe tăcute, sau cu voce tare au predominat resentimente pentru cei care alături de care armata noastră a luptat în ultima parte a războiului.

Știu bine acest lucru pentru că mi-am trăit copilăria și adolescența în cele două decenii obsesive (anii 50 și 60) care ne-au marcat istoria, îndepărtându-ne de Europa civilizată ce ne-a lăsat cu un secol în urmă.

În 1984 am ieșit pentru prima oară dincolo de granițele noastre într-un grup de turiști pe ruta București, Moscova, Everan, Leningrad. În următorii patru ani am fost tot în URSS, dar pe trasee diferite. Am vizitat obiective, orașe și muzee, care dincolo de orice fel de antipatii merită văzute.

La întoarcerea din prima vacanță, un prieten al tatălui meu, ambii născuți în 1912, rusofob incurabil mi-a spus: „Viorele, ce-ai căutat la ruși? Nu m-aș duce acolo nici dacă aș fi plătit în aur!”

Nu știu cum va trece Europa iarna care vine. Sunt sigur că, sfidând sărbătorile creștinătății, legile omeniei și frigul, rușii vor băga aproape tot continentul la crioterapie. După ce, aproape în orice anotimp, când îl vezi pe Vladimir Putin te ia cu frig pe șira spinării, gestul de a închide robinetele de gaze te face ca sufletește să te transformi într-un sloi de gheață. Aroganța, privirea metalică și încrâncenarea comunistoidă ale acestui Moș Gerilă mă sperie. Pe înțelesul tuturor, crioterapia este folosirea gerului în scop terapeutic. Ca să ne învățăm minte. Dacă nu se reușește așa, sunt și alte metode.

Distribuie pe Facebook