Îi ghiceam, în zilele în care venea la redacţie, buna sau reaua dispoziţie încă de la intrarea în sediu. Dacă sprâncenele-i stufoase erau lăsate, însemna că îl „munceau” ceva gânduri declanşate de vreo întârziere a unui articol sau de zvonurile ori bârfele, lansate special de cei care „nu-i vedeau cu ochi buni” venirea la cârma revistei „Argeş”. Pentru că – de ce să nu recunoaştem? – erau destui şi dintre aceştia….

În ziua aceea, la început de noiembrie, domnul Gheorghe Tomozei ne-a spus, întinzându-ne mâna tuturor: „Ce faceţi, copii? Cum a fost săptămâna asta?” (Se referea la zilele în care lipsise din oraş.) Mă cheamă pe mine („vinovatul numărul unu” de acceptarea sa de a fi şeful revistei) şi pe prietenul lui de-o viaţă, poetul Florin Mugur, redactorul-şef adjunct, şi ne zice: „Măi, copii, hai să le facem «fetelor» o farsă, să le testăm dacă ştiu ce se petrece în lumea noastră. Să le trimitem să-i ia un interviu lui Tudor Muşatescu”. („Fetele” erau cele două colege care-şi împărţeau un post de redactor, aparent prietene, dar protagoniste ale unei vechi şi mascate rivalităţi.) „Păi…”, încerc să spun eu. „Tu să taci, îmi zice, să nu sufli o vorbă, ai înţeles?” Şi aşa am şi făcut. Chemându-i apoi pe toţi în birou, zice: „Fetelor, care dintre voi vrea să se ducă să-i ia un interviu lui Tudor Muşatescu?” „Eu”, zice una. „Mă duc eu, domnu’ Tom, că am şi maşină şi mă deplasez repede şi uşor”, zice cealaltă aflată în relaţii mult mai apropiate cu şeful. „Bine, o iei şi pe ea şi mergeţi amândouă. Da’ să vă pregătiţi un interviu trăsnet, cu întrebări tari şi deştepte„. Şi a tăcut, înăbuşindu-şi, ca un actor impecabil şi desăvârşit, râsul…

Tudor Muşatescu murise cu câteva zile în urmă. Şi Facebookul nu se născuse…

Dan ROTARU

Distribuie pe Facebook

George Olteanu

See Full Bio