Semnez de un sfert de secol această rubrică, în primii ani apărută de două ori pe săptămână, apoi, indiferent că eram în concediu prin străinătate, în fiecare marți. Aveam pe la jumătatea anilor ’90 o cazuistică de aproximativ 10.000 de consultații pe an. Suficiente ca să am de unde alege subiecte și personaje formidabile pentru eseuri (tablete dulci-amare) scurte, concise și citibile, fără floricele și încercări din condei de a cosmetiza în vreun fel tristețea, balamucul și criza morală din România reală.
Din diverse motive, numărul de consultații a scăzut an de an. Apoi au murit cei care ajunseseră cu frontul până la Cotul Donului echipați și înarmați vai mama lor, uneori chiar în căruțe trase de cai. Alții, căzuți prizonieri la ruși, fără ca familia din țară să mai știe ceva de ei, au stat cu anii în lagăre din Siberia sau din alte locuri de la dracul în praznic, îndurând foamea, umilința, munca istovitoare și atacurile nocturne ale păduchilor care îi îmbolnăveau de tifos. Iar de la țărani am auzit lucruri aproape incredibile despre începutul anilor ’60, când au debutat colectivizarea forțată, naționalizarea și distrugerea satului românesc. În ultimele două decenii, chiar dacă mulți dintre bolnavii ce îmi trec pragul cabinetului cred că viața lor este un roman, nu mai aud decât văicăreli, îndârjire și ură mocnită între români, nostalgie după ceaușism, CAP-uri, afaceri mărunte și furtișaguri pe care lumea le făcea la locurile de muncă spre a nu se întoarce acasă cu mâinile și buzunarele goale.
Recent, un septuagenar care a navigat timp de 33 de ani pe mările și oceanele lumii mi-a spus că l-a avut comandant și pe Traian Băsescu. L-am întrebat cum era fostul președinte în tinerețe. „Domn’e, pe bune, era băiat de treabă, țuțbombon! Nu crâcnea nimeni, că, dacă greșeai, te dădea jos într-un port și anunța compania să te urce într-un avion și să te întorci în țară. Altfel, te lăsa și la șmecherii cu blugi, carpete, casetofoane sau băuturi. Păi, în porturi, doar pentru marinari, un litru de whisky îl luai cu un dolar. Le ascundeam, iar în Norvegia sau în Suedia le vindeam cu 30 de dolari sticla.”
