Din bătrâni ştim că „românul s-a născut poet”. Dar tot din bătrâni moştenim şi alte variante: „românul s-a născut viclean, mincinos, emisar” sau „cavaler” etc. Varianta „românul s-a născut emisar” exprimă un mare adevăr. El a evadat din istorie şi s-a răspândit peste întreaga viaţă românească. Suntem un neam de emisari. Mulţi români merg acum să se plângă nu la Înalta Poartă de la Istanbul, ci la cea de la Bruxelles. Pe lângă alte „plângeri istorice” create de destinul istoric şi de propriile noastre fantasme, a mai apărut una în ultimul timp: credinţa că Uniunea Europeană ne face ordine în ţară. Drept care, unii români merg la vest-europeni şi spun acolo tot ce se întâmplă în ţara noastră, ba şi lucruri care sunt numai în închipuirea lor. Aceştia sunt noii „emisari ai răului”.

Prin urmare, primul emisar al istoriei noastre moderne a fost conu’ Dudescu. Mai jos în istorie mi-e frică să cobor. Boierul Dudescu, când a mers la Paris, a fost însoţit de o sută treizeci de arnăuţi călări, strălucit galonaţi cu fir de aur, în costume de catifea roşie, voind cu pompă orientală să-l eclipseze pe împăratul Napoleon. El avea pentru împăratul francez un mesaj din partea boierimii autohtone. Când l-au văzut, francezii l-au luat în râs, dar, totuşi, l-au cinstit cu un bal. Conu’ Dudescu a mers la bal încălţat cu cizme înalte, împodobite cu diamante de mare preţ, însă numai încleiate, căci, în timpul dansului, diamantele au căzut pe parchetul salonului, fără să-l jeneze pe „emisarul” român. Pe bietul Dudescu această călătorie l-a ruinat. De atunci ni se trage o vorbă de la francezi: „Boierul român, în călătoriile sale, dorind să fie cavaler, se ruinează”. Aşa am intrat noi în conştiinţa europeană, prin Dudescu, cum spaniolii au intrat prin Don Quijote, acest cavaler al Absolutului, adică prin ridicolul lipsit de comic, ridicol ca dramă. Românul e cavalerul-emisar venit din orientul european, un bărbat fermecător, lipsit de griji materiale, aşadar cu libertatea deplină a traiului zilnic, un dolce farniente care-şi permite îndrăzneli de tot felul.

Anecdota despre conu’ Dudescu nici nu trebuie să fie literal adevărată. Ca un soi de scenariu, ea oglindeşte cu toate acestea o parte de adevăr. Ca şi poveştile din popor, ea acutizează ceea ce este adevărat. Sub puternica influenţă psihologică a acestui fel de a fi, şi astăzi comportamentul unora dintre noi alimentează acest ridicol de care dăm dovadă atunci când ne întâlnim, oficial sau neoficial, cu vest-europenii. Conu’ Dudescu este prezent. El a luat chipul lui Gabriel Liiceanu, Dacian Cioloş, al Monicăi Macovei etc. Sigur, noii emisari nu au încălţămintea împodobită cu diamante, ci gura plină cu vorbe pline de ură. Recent, aceşti emisari, în frunte cu filosoful creat de televiziune, au participat la o dezbatere în Parlamentul European pe tema democraţiei şi a justiţiei din România. Această dezbatere a devenit un nou prilej pentru Gabriel Liiceanu să se răfuiască cu liderii actualei puteri de la Bucureşti.

Omul acesta merge la Bruxelles şi vorbeşte despre problemele politice şi juridice ale României, referindu-se la persoane. Or, problemele sociale sunt altceva decât cele individuale. Dacă la nivel social un eveniment este o întâmplare, la nivel individual el este expresia unui destin. Aceasta este diferenţa dintre social şi individual. Iar fiindcă Liiceanu s-a referit în discursul său la persoane, eu cred că el s-a prezentat la Bruxelles ca politician, nu drept cetăţean român. Nu mi-a plăcut acest om nici în postura de profesor şi nici acum, în postura de vorbitor public. Îl prefer pe Andrei Pleşu, un gânditor care îşi spune părerea, dar fără să le-o impună celorlalţi. Nu mi-a plăcut niciodată încrâncenarea lui Liiceanu. Cel mai grandios eroism la care s-a expus acest filosof penibil a fost expunerea voluntară la ridicol. Cine este Liiceanu? Este unul dintre epigonii lui Constantin Noica. Prin anii ’70, secolul trecut, la Noica mergeau tinerii ca la spovedanie. Unul dintre aceştia era Gabriel Liiceanu. Şi câte naivităţi i-a fost dat să audă filosoful Noica. Dar nu a ironizat pe nimeni şi nici chiar pe proştii fără leac, cum spune filosoful Alexandru Surdu, pentru că Noica încerca să-i aducă pe calea cea dreaptă. Constantin Noica avea o bunătate nemărginită şi o permanentă seninătate spirituală. Iar aceste rânduri sunt scrise de un om care ştie ce se întâmplă în interiorul şcolii noastre de filosofie. Avea deci dreptate Petre Ţuţea când zicea, chiar despre Noica: „E uşor să-l imiţi pe Socrate, mai ales că Socrate nu a scris nimic. Mai greu este să ai însă discipoli de talia lui Platon”.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook