Mâine vom aniversa Ziua Culturii Românești; de fapt, îl omagiem pe Eminescu, întruchiparea spiritualității românești, Luceafărul poeziei naționale (sintagmă ieșită și rămasă definitorie din manualele școlare). Astăzi, în ceea ce se numește postmodernism, dar și globalism, într-o societate mai mult pornită – în multe domenii, inclusiv în cultură – spre deconstrucție decât spre construcție, Eminescu este – și el – perceput undeva între mitizare și demitizare. S-au scris și s-au spus multe despre poetul nostru național. Aș vrea să reiau, în acest context ivit acum – pro și contra (da!!!) – aprecieri/caracterizări ale unor personalități de prestigiu, autorități ale spiritului românesc.
C. Noica l-a numit „omul deplin al culturii românești”. Emil Cioran afirma că „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit”. Țuțea îl vedea ca „român absolut”. Eugen Lovinescu îl socotea pe Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”. Ca student la fosta „Filologie” a Universității București, am participat la cursul „Eminescu” al prof. George C. Nicolescu și la neuitatele întâlniri, în „amfiteatrul norilor”, de la parter, cu criticul George Călinescu, vorbind astral despre poet. Ședea, la catedră, între George Ivașcu și Mihai Novicov și se întrerupea, teatral, din expozeu, întrebând retoric, spre deliciul nostru (căci aceștia erau siliți să aibă „atitudine”): „Nu-i așa, Ivașcule?”, „Nu-i așa, Novicov?” Nu și-a terminat cursul pentru că, la ultima întâlnire, a avut o hemoragie puternică. Peste puțin timp, în acel martie, a plecat în Ceruri… Au rămas monografia „Eminescu” și neegalata sa „Istorie a literaturii”, cu exegeze rezistente și azi, la uzura timpului și în noianul scrierilor despre poet.
Poetul a rămas între antumele din ediția 1883 („Poezii”) datorate lui Maiorescu, cel care a făcut și selecția, și postumele din manuscrisele pe care, în 1902, tot Maiorescu le-a donat Academiei: 46 de volume, însemnând, cu totul, 14.000 de file. Datorită muncii de Sisif a lui Perpessicius (trudă începută în 1939)și finalizată după anul 2000, avem o Integrală eminesciană.
Se spune că trei genii identitare semnifică poporul român, în cultura universală: geniul poeziei/literaturii (Eminescu), geniul sculpturii (Brâncuși) și geniul muzicii (Enescu). Ei – dar și alți creatori importanți ai culturii românești – dau substanța spiritualității românești, prin exemplara lor reprezentativitate. Cu acest patrimoniu spiritual ne legitimăm în concertul culturii universale. Eminescu, poetul, dar și incisivul gazetar (există un volum masiv al jurnalismului său), n-a fost unanim agreat. În epocă, Petre P. Carp, francmasonul și junimistul, trimitea, de la Viena, apelul: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Și l-au „liniștit”, din 23 iunie 1883, când a început marea dramă a internărilor (capitol ce ar merita, altădată, să fie pe deplin luminat) în spitale.
Astăzi, cum spuneam, în postmodernism, Eminescu, dar și alți clasici au fost supuși preluărilor, „demitizărilor”. A reținut atenția numărul 265/1998 al „Dilemei”, unde poetul a suferit o „chirurgie” denigratoare. Mai mult, unul dintre „reevaluatori”, Cezar Paul Bădescu, a scos culegerea „Cazul Eminescu”. Are dreptate criticul Dan C. Mihăilescu afirmând că există „un Eminescu al inițiaților, rafinaților, comparatiștilor și variantiștilor, al tematismului și istoriei motivelor”, „un Eminescu al liceenilor acneici”, unu „al studenților filologi”, altul „al filozofilor hipnotizați de C. Noica, de traducerile kantiene”, unul „al indianiștilor și geomarxiștilor”, unul „al profesiunii, strict didactic”, unul „folosit propagandistic de protocronismul și „dacismul voievodal al ceaușismului”, dar și „unul exaltat de oamenii științelor exacte, fericiți de apetitul eminescian față de fizică, matematică, astrologie, economie, chimie ș.a.”.
De, există „un Eminescu al istoriei literare”, al culturii românești! Al culturii, ca icoană identitară a unui neam, cu memorie durabilă prin ani. Iată de ce ziua de naștere a Eminescului (înscrisă „15 ghenarie 1850, la biserica Upsenie din Botoșani) a devenit, datorită operei sale, Ziua Culturii Românești. Cineva a spus că Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a culturii românești. Grigurcu, criticul, face însă o egalitate între cultul Ceaușescu și… cultul Eminescu!!! În 1881, în „Scrisoarea I”, Eminescu are două versuri definitorii: „Și când propria viață singur n-o știi pe de rost/ O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”
