Azi se împlinesc 168 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Cum mi-am propus să scriu câteva rânduri cu acest prilej de sărbătoare pentru tot românul, le-am cerut la trei dintre cei apropiaţi să-mi spună un singur cuvânt care le vine în minte când pronunţ Eminescu. Poezie, iubire, geniu sunt cele trei cuvinte rezultate din spontanul meu sondaj. Şi nu-s ele definitorii? Îndrăznesc să pretind că sunt. Ca şi atâtea altele care ne vin în minte când deschidem o carte cu opera poetică şi filozofică a poetului, ca să nu mai vorbesc de proza lui, de jurnalistică, de…

Cu fiecare vârstă, cu fiecare stare de spirit, cu fiecare înzestrare intelectuală, citindu-l, rememorându-l, gustându-l, Eminescu este mereu acelaşi şi mereu altul şi altul, tot mai profund, tot mai greu şi mai uşor de înţeles, tot mai întunecat şi strălucitor totodată. Este poate cea mai simplă definiţie care se poate da geniului în limba română. Pe care el a iubit-o şi a măiestrit ca nimeni altul. Motiv pentru care este, paradoxal, şi de netradus în altă limbă, dar şi universal totodată.

Călinescu spunea despre sine undeva că el nu citeşte cărţi, ci culturi. Sunt convins că s-a gândit la Eminescu, „omul deplin al culturii române”, când a făcut această afirmaţie. Şi a făcut-o atunci când s-a apucat să scrie „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Să-mi iertaţi comparaţia, poate neizbutită, dar Eminescu este ca un munte pe care când dai să-l urci vezi că nu prea sunt poteci. El – Eminescu, el – vârful cel mai înalt al culturii noastre trebuie cucerit pas cu pas, pentru ca de acolo, de sus, să admiri cerul, să admiri stele din azur şi pe cele din tine. Dacă sunt. Este adevărat, pentru unii detractori, care vor să se agaţe de numele lui, „poetul naţional” poate fi şi un schelet într-o debara, dar merită să-i băgăm seamă? Categoric nu! Pentru că ăsta-i scopul lor şi mă întreb de ce le-am face jocul?

Cine vibrează la ritmul în care scrie Eminescu are şi cheia cu care să descuie lacătul „sfântului prea curat al ghiersului românesc”, cum minunat agrăia Arghezi. Care Arghezi îşi aminteşte, într-una din tabletele sale, că l-a văzut pe Eminescu în „carne şi oase”. Când avea şapte ani. Şi când se afla odată pe Calea Victoriei: „Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. Uite-l pe Eminescu – a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui…”

Cu intuiţia lui, tot de mare poet, deşi copil, Arghezi l-a „citit” pe Eminescu, care, într-adevăr, mai mult decât oricare altul dintre scriitorii noştri, nu şi-a aparţinut sieşi. A aparţinut ţării lui, neamului său, culturii sale. A fost ca un izvor generos din care ne-am adăpat cu toţii, fie că ne-a fost sete de poezie, de dragoste, de filozofie, de luceferi ori de infinit. Căci altminteri – tot Arghezi spune – „din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat”. Cât este de adevărat! El – poetul „nepereche”, el – imperialul, el – geniul a fost nu doar admirat, ci şi contestat de contemporani, trimis la casa de nebuni că visa nu doar la lună şi la stele, ci şi la Unire, la Basarabia, la Ardeal, la independenţă, la o Românie modernă şi prosperă între naţiile lumii.

Şi totuşi, azi, citindu-l şi recitindu-l/recitându-l pe Eminescu, chiar cu mâhnire de multe ori, îndrăznesc să cred, în faţă cu icoana lui, la care – de Ziua Culturii Naţionale – adăugăm un buchet de busuioc şi de gânduri înmiresmate, îndrăznesc aşadar să cred că noi, românii, mai avem o speranţă, un far care să ne călăuzească paşii spre un mâine. O lumină! Căci Eminescu a fost, este şi va fi cât va fi acest neam prea grăbit uneori să se topească în creuzetul european. De acolo, din amalgamul neamurilor, nepoţii şi strănepoţii îşi vor aduce aminte că un bunic, în veacul trecut, le-a vorbit ţinându-i pe genunchi despre Eminescu, le-a spus o poveste despre o prea frumoasă fată iubită de un luceafăr. Care, trădat în dragostea lui, a rămas nemuritor şi rece. Crucificat. Ca şi poetul!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio