La sfârşitul săptămânii trecute, mai multe grupuri de tineri au intrat pe poarta cimitirului „Textila” din zona industrială Nord a Piteştiului. Aveau chipurile triste, braţele pline de flori, haine închise la culoare şi capetele plecate. Un mic convoi funebru care se îndrepta spre un loc anume…
În Galeria de Aur
Tinerii nu vorbeau între ei, nu le sunau telefoanele iar atmosfera era apăsătoare pentru fiecare-n parte. Priviţi de la distanţă, parcă participau la o înmormântare, dar adevărul era altul. Aveau …întâlnire! Una aparte, cu fosta lor profesoară care le-a insuflat dragostea pentru muzică şi le-a descoperit secretele mânuirii arcuşului.
Nu degeaba era supranumită „Doamna viorii”.
În primele zile ale lunii mai 2016, distinsa muziciană Mariana Velicu a plecat însă dintre cei care o iubeau şi preţuiau. Prea devreme. Brusc, aşa cum o stea strălucitoare dispare de pe bolta cerească de parcă n-ar fi existat vreodată.
Preţuire pentru „Doamna Viorii”
Pentru cei care-au cunoscut-o şi apreciat-o, alături de acest nume nu mai trebuie adăugat nimic. Iar cei care nu ştiu şi sunt interesaţi de viaţa culturală a Piteştiului, să afle că Mariana Velicu poate fi aşeazată în Galeria de Aur a personalităţilor care au făcut cinste urbei noastre.
Studiase la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” şi putea profesa în Bucureşti. A preferat să se întoarcă în oraşul natal cu intenţia de a-şi construi cariera la care visa de mică.
Şi a reuşit tot ce şi-a propus. O rodnică activitate didactică la Liceul de Artă „Dinu Lipatti” pe care şi ea îl absolvise şi un nume pe care şi l-a creat în rândul melomanilor piteşteni.
Când fostul primar Tudor Pendiuc înfiinţa Filarmonica, numele Marianei Velicu a fost printre primele scrise pe lista viitoriilor angajaţi.
Violonista a acceptat cu mare bucurie şi astfel şi-a împlinit dorinţa de a evolua pe scenă, nu doar la catedră.
Nepăsarea administraţiei
Mariana Velicu a câştigat stima iubitorilor de muzică clasică iar publicul era format şi din mulţimea foştilor săi elevi pe care i-a pregătit. Între profesoară şi elevi se crease o relaţie aparte, care dura mulţi ani după ce aceştia îşi luau zborul plecând care-n-cotro.
Tocmai de aceea, pentru ei vestea morţii violonistei, a fost o lovitură năpraznică. Dar întreaga suflare culturală a oraşului a înmărmurit când ştirea făcea înconjurul urbei. Doar familia ştia că biata artistă suferea de o boală cumplită care i-a şi curmat viaţa la doar 60 de ani.
La înmormântare, printre sutele de oameni îndureraţi, era şi fostul nostru coleg, Jean Dumitraşcu, directorul Filarmonicii. Plângea ca un copil şi ţinea în mână coroana pe care scria: „Recunoştinţa noastră”.
S-au scurs doi ani de atunci şi iată, foştii elevi şi mulţi melomani fascinaţi de felul în care mânuia arcuşul, precum şi colegii de scenă, n-au uitat-o şi vin la cimitir cu flori şi lumânări.
O plâng în continuare şi sunt mâhniţi şi de nepăsarea administraţiei locale de la care ar fi aşteptat ca unei străzi din oraş să-i fie atribuit numele „Mariana Velicu”. Poate de acum înainte…
