De câte ori mă aflu într-o școală, asist la un spectacol de o întindere, de o varietate fără egal, iar acest lucru se datorează faptului că actorii principali sunt copiii. Fiind părinte și profesor în același timp, mă gândesc că orice părinte simte același lucru ce simt și eu, care, privindu-și fiul sau fiica, se gândește de fapt la el însuși, la cel care a fost odată. Și astfel, trecutul primește influența prezentului, urmărind fantastice curbe ale sufletului de-a lungul propriei povești. Așadar, cu ajutorul copiilor, ceea ce înțelegem retrospecție și introspecție devine reflecție. Căci, în durate extrem de scurte, sub influența copiilor, ne trezim stăpâniți de emoție, speranță, iluzii, temeri sau impresii fugitive. Însă un lucru cert tot rămâne; anume faptul că sunt mult prea multe deosebiri între copilul de altădată și cel actual. Marea majoritate a copiilor pe care îi cunosc sunt foarte atenți atunci când este vorba de noua tehnologie, de distracție sau de timp liber. Un american spunea că toți copiii pe care îi cunoaște judecă de îndată ce e vorba de bani și plăcere ( scriitorul Georges Duhamel). Copilul actual, vorba lui Pascal Bruckner, a ajuns „Noul idol al timpurilor moderne, mica noastră zeitate domestică, divinitatea căreia i se îngăduie totul fără să i se ceară nimic“ („Tentația Inocenței”, 1998).

Oricât de seducătoare ar fi aceste opinii, pentru a-l înțelege pe copilul actual trebuie să mă întorc la copilul de altădată, cu alte cuvinte, la cum a fost el cândva, pentru că, dacă e să mă iau după Sfântul Augustin, copilul e inocent din cauza slăbiciunii mădularelor. Or, dacă nu ar avea corpul lipsit de forță, oare cum ar fi el? Copiii de azi sunt aceiași din totdeauna sau s-a schimbat ceva în felul lor de a fi? Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspund. Sunt conștient de faptul că, aflat în căutarea răspunsurilor, trebuie să-mi însușesc o abordare foarte meditativă. Deci, în primul rând, pentru a înțelege care este adevărul etern despre copil, primul lucru pe care trebie să-l fac este să-mi suspend ideile despre copilul actual, toate prejudecățile, toate tiparele culturale, pentru a-l oberva pur și simplu, și de aici să pornesc. Adică să nu am nicio presupoziție a priori despre felul în care ar trebui să fie un copil, ci să-l privesc pur și simplu, să plec de la felul cum îmi apare el în mod autentic. Această atitudine este ceea ce se numește reducție fenomenologică. O idee desprinsă din această fenomenologie este cea referitoare la copilul care are la dispoziție numai anumite lucruri, ceea ce înseamnă că acestui copil nu i se va prezintă realitatea decât dintr-o singură perspectivă, însușindu-și anumite obiceiuri și nu altele. Un astfel de copil își va forma și modela o conștiință de care nu se va putea despărți o viață întreagă.

Iată, dar, cât de mare ne este răspunderea față de copiii noștri! O răspundere în a ne asuma, ca adulți și dascăli, în a le transimite elevilor anumite cunoștințe si nu altele. Ne amintim cât de înspăimântat era scriitorul rus Lev Tolstoi la gândul de a crește și educa un copil. A învăța pe această nouă ființă ideile, principiile, credințele de astăzi ale educației, după metode și într-un spirit pe care îl determinăm noi înșine, nu înseamnă să întreprinzi o acțiune asupra libertății copilului, să te expui a-i înăbuși natura sub convențiile noastre? George Bernard Shaw a spus că educația lui s-a sfârșit în momentul când a mers la școală. Atât Tolstoi, cât și Shaw au observat bine că o ființă umană e ceva sacru, și că educatorul trebuie să se mărginească a favoriza dezvoltarea normală a sufletului copilului, fără să se gândească vreodată să facă din el opera și lucrul său. Judecând din acest punct de vedere mă gândesc și la familia copilului, cât de mare și câtă răspundere are ea față de copilul căruia îi dă naștere. Căci, vorba lui Dostoievski, care era de părere că nu conceperea unui copil te face tată, ci demnitatea cu care-l crești și educi.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio