Chiar aşa, draga de ea, familia mea! Ai ajuns să fii şi tu reformată, că nu eşti decât o prejudecată. Altă făină se macină azi la moara Occidentului. Haideţi la vot, probabil pe 7 octombrie, să decidem cum este mai bine să ne căsătorim: bărbat cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, ori mai cum? Poate un bărbat cu mai multe femei, ori o femeie cu mai mulţi bărbaţi?

Păi, povestea asta din urmă se întâmplă de multă vreme, dar la noi nu-i nici moral, nici legal, nici de bun simţ. Dar astăzi, în lumea asta nouă, nici bunul simţ nu mai este… de bun simţ. Conform ideologiei noii ordini mondiale, denumită succint „corectitudine politică”, lumea veche trebuie dărâmată pentru că este depăşită, trebuie înlăturate prejudecăţile tradiţionale care s-au instaurat de-a lungul timpului şi care afectează minoritatea, de orice fel ar fi ea, rasială, feministă, sexuală etc. Destul timp majoritatea şi-a impus punctul de vedere, a venit vremea să impună şi minoritatea regulile în societate, fiindcă „tot ce este personal este şi politic” (Gramsci). Până mai ieri societatea era bazată pe unităţi organice (familie, biserică, tradiţie), pe valori moştenite care menţineau unitatea de conştiinţă şi identitatea unei comunităţi. Dar gata, de acum încolo ne ghidăm după principiile corectitudinii politice care proclamă autoritatea societăţii civile. Că, la noi, societatea civilă încă nu s-a închegat bine, că nu a ajuns la maturitate, că nu are suficientă responsabilitate, asta e deocamdată. Până una alta, ea este reprezentată de ong-uri, de grupuri de interese – minoritare şi ele – care reclamă dreptul legal de a decide în numele majorităţii.

Iar dacă nu-l obţin de bună voie, se luptă pentru drepturile minorităţii cu orice mijloace, începând prin mass-media, prin reţelele de socializare şi percutând cu lupta de stradă. Justificarea ar fi că minoritatea a fost de regulă o victimă şi trebuie implementate şi drepturile ei. Cum? Pentru a înţelege mai bine cum devine cazul de pildă cu drepturile copiilor din familie, care sunt minoritari faţă de părinţi, apelăm la o întâmplare decupată din presa britanică, deşi chiar anul acesta ne-am confruntat cu situaţii asemănătoare văzute la TV. Aşadar, două fiice s-au plâns la şcoală că nici nu mai vor să meargă acasă în weekend întrucât sunt obligate să nu piardă vremea cu televizorul şi computerul. Învăţătoarea a anunţat asistenţa socială şi cei doi părinţi s-au trezit peste noapte nu doar că li s-au luat fetiţele, ci şi că sunt interogaţi, anchetaţi, stresaţi. O decizie aberantă a unor asistenţi sociali a aruncat în aer liniştea unei familii decente. Cine sunt victimele în acest caz? Şi copiii, şi părinţii. Asta pentru că, în noua ordine politică, victima are un statut privilegiat, adulţii sunt trataţi asemenea unor copii, fiindcă statul intervine în familie ca un superpărinte.

Ce concluzie tragem noi, cei care până acum am crezut că familia este sfântă, că părinţii sunt cei care ne procrează, ne cresc şapte ani, după care ne dau la şcoală, ne fac educaţia necesară să ne descurcăm în viaţă?

Că autoritatea părintelui este subminată, că personajul rău este cel care are autoritatea, mergând până acolo încât el poate fi decăzut din drepturi de decizia unor asistenţi sociali. De fapt, bătălia pe care o poartă adepţii corectitudinii politice nu se îndreaptă doar împotriva familiei şi bisericii, ci şi împotriva culturii şi civilizaţiei creştine. (Asupra acestui subiect vom reveni.) Sigur, nu suntem absurzi să nu înţelegem că trebuie să fim toleranţi cu persoanele gay, lesbiene, bisexuali etc (comunitatea LGBT), cu cei care au probleme de orientare sexuală, că nu este de bun simţ să instigăm la discriminare şi ură, la violenţă, dar de ce trebuie să legiferăm viciile? Copilul este rezultatul relaţiei umane dintre un bărbat şi o femeie. De ce să-l lăsăm pe mâna unei „familii” alcătuite din doi bărbaţi sau două femei? Ce model va avea acest copil pentru viitorul lui? Unul cu totul absurd, fiindcă, se pare, politicienii de tip USR, care au votat „împotrivă” la proiectul de redefinire a familiei, încep să confunde autoritatea cu autoritarismul, ba, mai mult chiar, încearcă să modifice însăşi natura fiinţei umane. Dar firescul nu poate fi modelat după tipare utopice, după cum nici adevărul nu poate fi sacrificat pe „altarul” celor care confundă dorinţele lor cu realitatea. Atunci când copilul nu se mai raportează la imaginea tatălui, el rămâne o fiinţă slabă care nu mai creşte, nu se mai dezvoltă firesc. Chiar dacă biologic ajunge la maturitate, îi vor lipsi însuşirile morale specifice maturităţii, principiile după care ar trebui să se ghideze: autoritate, ierarhie valorică, discernământ, credinţă, repere, sens, coerenţă, ordine, responsabilitate, cumpătare, datorie.

Of, familia mea! Şi ţara mea!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio