Protestele angajaţilor Arpechim, degeaba
Lista fabricilor şi întreprinderilor cu un aport important în perioada economică de vârf a judeţului (perioada 1970-1990) este atât de amplă, încât face obiectul unei… enciclopedii. După cum a reieşit dintr-o discuţie purtată zilele trecute cu domnul Nicolae Şimon (finanţist de meserie şi fost director al Loteriei Române), „o carte veche de telefoane sau un catalog de la Camera de Comerţ de dinainte de ’89” ilustrează cât se poate de bine ce am avut şi ce am pierdut. Sigur, avem la dispoziţie şi o Enciclopedie în adevăratul sens al cuvântului, coordonată de către Petre Popa, unde sunt menţionate toate aceste unităţi, dar şi persoanele care s-au perindat la conducere.
Eram vestiţi în lume
În cartea „Studii Politice”, apărută la Editura Universităţii din Piteşti în 2004, Petre Popa aduce o serie de informaţii concrete despre economia Argeşului în anul 1987. „În judeţ se află aproape toate ramurile industriale din România postbelică. Peste 66,5% din producţia marfă industrială a judeţului s-a realizat anul trecut de întreprinderile aparţinând ramurilor construcţiilor de maşini şi chimiei. În economia naţională, sunt reprezentate procentual astfel: autoturisme de teren – 79,7; autoturisme de oraş – 84,3; cărbune – 5,1; materiale plastice – 18,9; fibre şi fire sintetice – 13,5; ţesături textile – 6,2. De asemenea, Argeşul deţine procente însemnate în producţia de ţiţei, benzine, motorină, păcură, etilenă, propilenă, negru de fum, dimetiltereftalat, benzi de transport din cauciuc, ciment, cherestele, ceramică fină. Produsele realizate în judeţul Argeş sunt cunoscute în peste 50 ţări ale lumii” – se arată în volum.
Ba mai mult decât atât, după cum am aflat de la Nicolae Şimon, ARO atinsese o cifră demnă de cartea recordurilor. În anul 1974, autovehiculele produse la uzina de Câmpulung erau exportate în 120 de ţări.
În locul uzinei ARO, localnicii s-au pricopsit cu un depozit de deşeuri
Nici cu fierul vechi nu ne-am ales
Multe am avut, cu puţine am rămas, după cum se vede. Astăzi, când vine vorba de industrie, ne aducem aminte de „aprecierea” fostului prim-ministru Petre Roman – „industria lui Ceauşescu – un morman de fiare vechi”. A fost un soi de profeţie cu premeditare, de care legăm privatizările cu cântec de la ARO şi Arpechim – alţi miniştri, aceeaşi soartă cu a altor mari întreprinderi din ţară. Deşi cotidianul nostru a semnalat în repetate rânduri dezastrul iminent (spre exemplu, despre problemele de la Arpechim am scris zeci de articole – degeaba!), autorităţile şi-au văzut de ale lor şi ceea ce a urmat ştim prea bine. Am putea spune că Petre Roman a fost un optimist, căci nici măcar cu fierul vechi nu am rămas, „până şi ăla a fost furat – mai ales dacă ne gândim la sistemele de irigaţii din agricultură. La fel şi instalaţiile de inox de la Grulen” – spune Nicolae Şimon.
Rolast a ajuns doar o denumire comercială
Strategia de la 1900, toamna…
Tot Şimon atrage atenţia asupra unei strategii de desfiinţare care dădea roade încă de la 1900. Mai precis, face referire la fabrica de hârtie de la Câmpulung, reprezentativă pentru economia judeţului la acea vreme. În perioada interbelică, fabrica avea peste 400 angajaţi şi nimic nu anunţa declinul care a dus la închiderea ei. Neoficial, se spune că declinul a început după o vizită a şefului de la Letea Bacău, interesat de cum merg… cifrele de afaceri. Aflând de profitul uriaş chiar de la omologul său, ar fi pus problema în felul următor: „Eu îţi dau atâţia bani, iar tu închizi fabrica”. „Şi a închis-o!” – susţine domnul Şimon. Vă daţi seama câte discuţii de genul acesta s-au purtat la nivel executiv de-a lungul anilor şi, ce-i mai grav, câte s-au finalizat cu un acord al părţilor. Sigur, în lipsa unor probe palpabile, am putea fi acuzaţi de zvonistică, la fel cum şi soarta ARO a fost pecetluită fiindcă – nu-i aşa? – tot ce vorbeau angajaţii (pardon, concediaţii) când fabrica se vindea pe bucăţi erau doar zvonuri.
Vai şi amar!
„Pentru adevăraţii patrioţi, ceea ce s-a întâmplat cu industria sunt adevărate obsesii, coşmaruri, depresii. Nu mai avem fabrica de stofe Argeşana, Textila, Grulen, Melana, Bioproteine, fabrica de bere, întreprinderea de morărit şi panificaţie, CATC / Rolast, întreprinderea minieră, I.C.R.-urile (Întreprinderi Comerciale cu Ridicata), Întreprinderile şi Staţiunile de Maşini Agricole, staţiile de pompare şi irigare – vai şi amar, baze de aprovizionare – distruse, hidro şi termocentrale, Întreprinderea Judeţeană de Prestări Servicii cu unităţi în toate comunele: croitorii, cojocării, ateliere de cizmărie şi confecţii, mase plastice – de toate s-a ales praful” – a conchis Şimon.
Regretul unui ziarist
Revenind la dezastrul prefaţat de Petre Roman, nimeni altul decât artizanul privatizărilor, să spunem că de la noi din judeţ au ajuns la fier vechi zeci de fabrici şi întreprinderi. Numitorul comun este, în opinia lui N. Şimon, „jaful”, sinonim cu „privatizarea – adică alegerea prafului”. Şi reputatul jurnalist Cornel Nistorescu a afirmat la emisiunea „Subiect de presă” de la Antena 1 Piteşti că a crezut în privatizări, însă acum regretă pentru că „s-au dovedit a fi un jaf!”. „A fost o greşeală de care, când îmi aduc aminte, îmi vine să mă las de scris” – a mărturisit Nistorescu.
O zi de lucru la „Textila” Piteşti
Am fost Toma Necredinciosul
În ceea ce mă priveşte, când am venit la Piteşti (acum cinci-şase ani) lucram şi în asigurări. Aşa am cunoscut o angajată de la Arpechim pe care încercam să o conving să-şi facă pensie privată. De fiecare dată mă amâna, până când, la o a treia întâlnire, mi-a mărturisit: „Ascultaţi-mă, domnule, de Arpechim se va alege praful în curând şi eu nu ştiu unde o să mă angajez ca să pot contribui la un fond privat!”. Asta îmi spunea femeia, în vreme ce eu, nefiind la curent cu situaţia de pe platformă, mă gândeam doar că n-a găsit altă modalitate de a încheia definitiv discuţiile. Pur şi simplu mă gândeam că e de neconceput ca Arpechim să dispară. Mare greşeală! De unde mai pot trage doar o concluzie: când lucrurile merg spre rău, nu limbajul de lemn al angajaţilor de la relaţii cu publicul şi eschivele directorilor sunt relevante. Fapt dovedit în nenumărate rânduri, simplii angajaţi sunt cei care spun lucrurilor pe nume, doar că în majoritatea cazurilor preferă să rămână în anonimat, de teamă să nu-şi piardă locul de muncă. Or nu au dovezi palpabile pentru a susţine cele afirmate. Vom reveni.
