După cum v-am mai informat, în luna august s-a desfăşurat, la Moeciu de sus, Tabăra meseriaşilor, organizată de OMV Petrom SA, în cadrul proiectului Ţara lui Andrei, în care, pe parcursul a patru săptămâni, 240 de elevi selectaţi din şcolile profesionale din Argeş şi Dâmboviţa au avut parte de o experienţă de neuitat. Pentru că este unul dintre proiectele importante ale companiei, am fost onoraţi de vizita directorului general al OMV Petrom, d-na Christina Verchere, care a ţinut să-i cunoască personal pe copii şi să le insufle curaj şi încredere în forţele proprii.

Cu acest prilej, am stat de vorbă cu d-na Mona Nicolici, manager Departament Sustenabilitate în cadrul OMV Petrom, despre acest proiect şi despre învăţământul profesional din ţara noastră.

-De la începutul proiectului acesta, Tabăra meseriaşilor din Ţara lui Andrei, care este schimbarea reală, pe care aţi simţit-o dv. în zona căreia vă adresaţi, care este impactul, în zona educaţiei, a acestui proiect, în contextul general al şcolilor din România?

Mona Nicolici: Noi am început acum cinci ani „România meseriaşă”, în momentul în care a existat, practic, o nevoie de business. Colegii noştri de la Resurse Umane ne-au spus că au nevoie de operatori de sonde şi operatori de gaze, două calificări care nu mai existau în educaţia profesională, şi am mers către sistemul de stat, am creat clasele, am interacţionat cu profesorii, cu directorii de şcoli, ne-am dat seama că nu mai există ateliere, că nu sunt dotate (majoritatea erau de pe vremea de dinainte de ʼ89), ori tehnologia a avansat foarte mult, curiculum-ul, de asemenea, nu era adaptat, erau cărţi de acum 60-70 de ani, profesorii nu erau pregătiţi la nivelul tehnologiei de azi, a informaţiilor din domeniile respective. Şi ne-am dat seama că vom avea noi o problemă, pentru că una este dorinţa angajatorului, şi alta e ce găseşte pe piaţa muncii – practic ce se va întâmpla în cei trei ani de şcoală cu elevii. Atunci am început să lucrăm cu profesorii pe curiculă, colegii mei din companie, specialişti pe domeniul acesta, au ajutat la crearea unui aşa-zis manual, mai degrabă un suport de curs (pentru că cu manualele e o întreagă poveste, necesită aprobări şi avizări peste avizări), deci un suport de curs în care au actualizat practic tot ce înseamnă informaţie tehnică pe domeniul petrol şi gaze, astfel încât copiii din clasele pe care noi le-am creat să poată să înveţe despre industria de astăzi. Profesorii au fost la training-uri, am dotat atelierele de acolo, pe copii i-am luat în practică, deci practic a fost primul pas, apropo de schimbările concrete pe care noi, OMV Petrom, le-am făcut în educaţia profesională din perspectiva proiectului mare, „România meseriaşă”.

-Au fost şi dotări efective?

-Da. Am dotat atelierele, am dat burse copiilor, am mers cu caravana împreună cu colegii mei din OMV Petrom ca să le povestim copiilor şi părinţilor ce înseamnă meseria asta, de ce ar fi bine să o facă, am creeat puţină „cultură” despre zona aceasta şi apoi am creat acest manual alternativ, i-am luat pe copii în practică şi am creeat această legătură, această conexiune care ar trebui să existe în educaţia profesională, foarte strânsă, între angajator şi şcoală. După care ne-am dat seama că problemele astea sunt în toată ţara…

-Şi în toate domeniile…

-Am început să ne întâlnim cu alţi angajatori care aveau aceleaşi probleme, am făcut studii de percepţie acum cinci ani şi am văzut ce probleme au angajatorii, ce nevoi au, ce îşi doresc de la viitorii angajaţi, ne-am dus şi la elevi şi la meseriaşi şi ne-am dat seama că sunt probleme foarte mari, de la lipsa dotărilor în şcoală – n-ai cum să înveţi o meserie dacă tu nu faci practic ceva. Unde fac copiii ăştia practica? Nici în şcoală, nici la angajator.

-Mai este sistemul de practică în uzine?

-Păi asta e. Nu mai este. Înainte de ʼ89 sistemul profesional era conceput destul de inteligent. Acolo unde era industrie, peste gard era şi şcoala. Şcoala de meserii. Aveai industrie de prelucrarea lemnului, peste drum era şcoala. Şi de-acolo îşi luau angajaţii. Acum industria s-a distrus, şcoala a rămas, dar nu mai răspunde nevoilor angajatorilor.

-Nu mai e conectată cu piaţa muncii…

-Exact. Acesta era, de fapt, substratul acestei discuţii, pentru că eu înţeleg efortul pe care l-au făcut o serie de mari angajatori, pentru că practic noi vorbim acum despre marii angajatori, că cei mici ori nu îşi permit, ori nu au cultura educaţională respectivă ca să poată să-şi creeze proprii meseriaşi, dar eu am urmărit proiectul aceasta şi mi se pare că angajatorul s-a străduit să vină cu ceva nou în sistem, a făcut nişte eforturi pentru a colabora cu sistemul educaţional, dar invers, adică sistemul educaţional nu a răspuns la eforturile angajatorului. Vorbim nu neapărat despre OMV Petrom, dar şi despre alţi angajatori care au făcut acelaşi lucru, au creeat clase specifice de ucenici, de învăţământ profesional, şcoli de meserii, au dotat aceste şcoli cu ateliere după ultima tehnologie, au dat burse, au pregătit profesorii etc.

Acolo unde angajatorul a avut răbdare, şi a explicat, şi a încercat să vorbescă şi în termeni de win-win, ca în business, adică nimeni nu pierde, ambii câştigă – acolo lucrurile s-au întâmplat şi toată lumea a avut de câştigat, pentru că şi profesorii şi-au păstrat catedrele, dar au învăţat că trebuie să se adapteze nevoilor pieţei muncii de astăzi, nu trebuie să mai livrăm nişte „doreli” – adică nişte absolvenţi slab pregătiţi. Sunt cazuri de genul acesta, în care lucrurile se întâmplă foarte fain, nu numai la noi, la OMV, suntem deja câţiva cu astfel de iniţiative. De exmplu, Kronstat, Continental, Engie văd că acum au început şi ei…

-Da, şi CEZ-ul, de fapt Distribuţie Oltenia.

-De cinci ani de când am început şi noi, am vorbit cu foarte mulţi angajatori, încercând să le explicăm că e bine să facem front comun, investiţia în educaţie pentru ei este deductibilă…

-Dar în timp…

-Sigur, dar o pot face. Normal că trebuie să dai banii înainte, să te implici, că trebuie să ai răbdare, dar rezultatele sunt pe termen lung. Încă nu pricep de ce în industria de turism şi alimentaţie, patronii de hoteluri şi restaurante nu înţeleg că decât să te duci să iei forţă de muncă din străinătate… sunt enorm de multe clase de gastronomie în ţara noastră, de turism şi alimentaţie, nu ştiu de ce se mai creează dacă absolvenţii nu îşi găsesc locuri de muncă. Tu, angajator, poţi să mergi în întâmpinarea lor, te duci şi le dotezi atelierele, le faci o bucătărie, te duci, le duci ingrediente, sponsorizezi cu ingrediente, îi înveţi, pentru că ai specialişti, iar la final te duci şi îţi iei de-acolo angajaţii – îi urmăreşti trei ani de zile – asta înseamnă într-adevăr că trebuie să fii foarte implicat, dar ai de unde să-ţi recrutezi forţa de muncă şi calificată. De ce s-aduci din afara ţării, pentru că te şi costă mult mai mult, trebuie să le faci acte, să le asiguri cazare, să-i transporţi, să-i înveţi limba, să le asiguri un salariu (mult mai mare decât cel pentru români), chiar te costă mult mai mult. Sunt în România copii foarte talentaţi. Şi rezolvi şi o problemă socială a României, majoritatea acestor copii provenind din familii destrămate, sau cu părinţi plecaţi, sau din centre de plasament, îi ajuţi şi creezi locuri de muncă.

-Mă uit în fiecare lună pe locurile de muncă vacante date de AJOFM Argeş. Sunt aceleaşi. Este nevoie de strungari, lăcătuşi mecanici, electricieni, sudori…

-Lucrurile încep să se regleze şi se vor regla la un moment dat. Pentru că uite, noi suntem de cinci ani în demersul ăsta, şi toată lumea ne întreabă ce am făcut concret: Păi, am făcut unele lucruri chiar importante: am adunat companii alături de noi, am făcut şcoală, am reuşit să determinăm modificări legislative, am adaptat curiculum-ul, am făcut manuale alternative, am pregătit profesori la nivelul tehnologiei şi informaţiilor de azi, avem în fiecare an 240 de copii care vin în tabăra organizată şi facem cu ei ceea ce ar trebui să facă şcoala, cu speranţa că atunci când se vor întoarce în şcolile lor, atât ei cât şi profesorii, vor duce mai departe ceea ce au învăţat în această tabără, şi pentru ei este o schimbare această săptămână petrecută aici, noi încercăm să ţinem legătura cu ei şi chiar se vede, schimbarea se vede peste ani, adică povestea asta se duce mai departe şi copiii aceştia reuşesc, nu în procent de 100% dar cei mai mulţi reuşesc. Însă lucrurile astea ar trebui să fie implementate în şcoală. Pe de-o parte. Pe de altă parte, a crescut masa angajatorilor care se duc şi preiau modelul şi sunt modele în ţară care funcţionează, şi se duc şi creează clase în dual, încep să facă ceva. Şi eu mi-am pus această întrebare, dar auzind la radio chiar în vara asta campanie radio pentru promovarea claselor în dual făcută de o companie, am zis că, într-adevăr, lucrurile încep să se schimbe. Trebuie să mai avem răbdare. Poate că tebuie să se aşeze ţara din punct de vedere politic, să ne liniştim, pentru că există dorinţă şi în sistem, dar mai trebuie să existe voinţă politică. Iar în sistemul de educaţie sunt oameni care ştiu ce au de făcut, doar că ar trebui o perioadă mai lungă în care lucrurile să nu se mai schimbe, tot timpul avem schimbări…

-Da, sau o strategie pe termen lung care să se respecte. Altceva am vrut să vă întreb. La noi în Argeş sunt licee unde niciun copil nu a luat bac-ul. Nu este normal, pentru că aceşti copii vor intra pe piaţa muncii cu acest stigmat, că nu au luat bac-ul. Oriunde se vor duce să se angajeze, ei nu au bac-ul luat. Păi nu are bac, că nu ştie despre Shakespeare sau calcul integral, dar poate fi foarte bun pe meseria lui, poate să fie un mecanic auto foarte talentat sau un electrician bun, sau orice altă meserie. De ce nu a fost lăsat să dea un bac pe mecanică, sau pe electricitate? Să scrie acolo, pe diplomă: are bac cu media … pe electricitate, sau pe mecanică.

-Exact. BAC-ul pofesional, pe calificarea cutare, în care ai probă practică, probă teoretică şi cunoştinţe generale.

-Nu certificat de calificare, BAC profesional, cea mai bună formulare asta e. Pentru că dacă stăm să judecăm lucrurile, ce îi trebuie unui sudor să ştie despre Bacovia sau, la matematică, calcul integral. Lui îi trebuie probabil ceva matematică, dar la un nivel mediu, ceva fizică, dar noţiuni de bază, şi multă materie de specialitate.

-Da, chiar şi materiile ar trebui adaptate pe meseria lor, dacă le trebuie matematică sau fizică până la un anumit nivel, să se facă, dacă nu, ce rost are să-i pui să înveţe calcul integral sau orice alte materii pur teoretice. În schimb, o limbă străină le trebuie neapărat, cel puţin o limbă străină. Eu cred că şcoala, indiferent că vorbim de şcoală profesională sau liceu teoretic, trebuie să aibă un angajator de partea ei. Pentru că şcoala trebuie făcută pentru ca să te angajezi undeva, nu? Problemele sunt multe, le-am enumerat aici, cele mai mari vin însă de la profesori, pentru că nu poţi să spui tot timpul „nu mă lasă programa să fac aşa”. Ba da, programa trebuie să te lase, tu ai libertatea să predai în felul în care vrei, dar trebuie tot timpul să cauţi metode noi de a le preda copiilor, adaptate timpurilor, adică trebuie să ţii cont că în ziua de azi copiii sunt altfel decât eram noi acum 30-40 de ani.

-Mentorii dv., cei care lucrează în tabără cu elevii, sunt profesori de meserie?

-Nu, tocmai, ei nu sunt profesori, dar sunt deschişi la minte şi pot comunica foarte bine cu copiii. Avem în tabără şi profesori care nu însoţesc copiii, dar intră şi ei într-un program de pregătire pentru scriere de proiecte. Ei vor primi finanţări pe anumite proiecte pe care vor veni să le depună la noi…

-Îi învăţaţi să facă proiecte pe învăţământ… Super.

-Da, astfel îşi pot ajuta şcoala să aplice pentru alte fonduri, şi le dăm şi finanţări la cele care sunt fezabile, tot din dorinţa de a ajuta şcolile să-şi creeze un atelier mai bine dotat, ori să implementeze o tehnologie nouă, ori pe partea de digitalizare, că lucrurile evoluează în lume iar nu putem să stăm deoparte şi să aşteptăm să ne pice din cer. Sigur că statul ar trebui să facă aia şi aia, dar de fapt cine e statul ăsta? Nu suntem noi? Nu este directorul şcolii, inspectorul etc.?

-Este o lipsă de cultură pentru muncă. Aşteptăm să facă altul, dacă se poate… Şi eu sunt părinte, şi ştiu că în general părinţii îşi doresc pentru copiii lor să devină medic, avocat sau, unii dintre ei, chiar director din prima.

-Da, şi asta este o altă problemă…

-Asta mi se pare principala problemă a noastră. Percepţia noastră faţă de muncă şi de meserii. Nu văd niciun părinte care să gândească realist, cum că copilul lui ar putea să trăiască foarte bine dintr-o meserie, sau că „meseria e brăţară de aur” cum era în epoca trecută.

-Nu toţi copiii sunt înclinaţi să înveţe carte. Multora matematica li se pare ceva de neatins. Dacă au pierdut firul în clasele primare, cu greu mai pot înţelege noţiunile din gimnaziu sau din liceu, care sunt din ce în ce mai complicate. Cei mai mulţi îşi doresc să nu facă multă şcoală, să iasă repede pe salariu şi să câştige banii lor. Dar ce te faci cu părinţii, că cei mai mulţi vor ca copilul lor să facă o facultate, idiferent ce, numai s-o facă, şi vezi că unii nici nu reuşesc să termine facultatea începută la presiunea părinţilor, alţii ies din facultate fără pic de idee despre ce ar trebui să facă şi cei mai mulţi eşuează ajungând să se angajeze ca vânzători sau la ospătari la terase, pentru că se câştigă puţin mai bine. Sau şoferi pe taxi. Important este, ca părinte, să-l întrebi pe copil ce ar dori să facă, să-l urmăreşti de mic cam ce îi place, să-l sprijini în direcţia pe care vrea să şi-o aleagă, pentru că nu toţi trebuie să ne facem avocaţi sau medici. O ţară nu poate funcţiona dacă nu are oameni pregătiţi în toate domeniile. Eu nu ştiu cum îşi aleg copiii o direcţie sau alta, în şcoală nu există o evaluare sau o consiliere profesională.

Din păcate, de regulă copiii care au rezultate proaste la examenul de capacitate ajung la şcolile de meserii. Nu pentru că ar fi proşti, ci pentru că aşa este conjunctura: unii dintre ei nu au profesori bine pregătiţi, poate că dacă ar fi găsit nişa potrivită de profesori cu vocaţie, poate ar fi ajuns la licee teoretice de top. Dar nu s-a întâmplat asta, mă rog, din varii motive. Şi atunci, pentru că au rezultate proaste la examen, pentru că sistemul evaluează pe nişte criterii deficitare copiii, ajung, prin acea repartiţie,în şcolile profesionale. Pur şi simplu se mulţumesc cu ce li s-a oferit şi termină o şcoală de meserii fără să aibă vocaţie pentru ea. Iar profesorii nu-şi dau interesul, pentru că ţin de catedră, iar el după ce termină, nu se poate angaja că nu ştie nimic despre „cu ce se mănâncă” meseria respectivă şi ajunge să spele maşini prin străinătate, sau să facă te miri ce munci necalificate, deşi poate că ar fi fost un instalator sau un mecanic de top, dacă sistemul de învăţământ şi-ar fi făcut datoria.

Noi urmărim să convingem şi părinţii, facem un fel de parenting, să înţeleagă că nu putem să transferăm ceea ce noi nu am putut face, către copiii noştri, şi trebuie să-i îndrume şi să-i sprijine să meargă în direcţia în care par să aibă abilităţi şi talent. Pentru că, la urma urmei, obiectivul nostru, ca părinţi, este ca ei să fie fericiţi. Acesta mi se pare cel mai important lucru.