Bisericuţă din lemn, într-o oază de verdeaţă
Sfârşitul săptămânii trecute a atras în centrul Piteştiului mii şi mii de oameni. Normal, a fost „Simfonia Lalelelor”, un eveniment de tradiţie prin care mai ieşim şi noi, cum se spune, în lumina reflectoarelor. După toată această efervescenţă, lumea a cam obosit şi nu puţini au fost aceia care abia aşteptau să plece să se relaxeze într-un loc mai liniştit, ferit de zgomot şi îmbulzeală. Ei bine, un asemenea loc, aproape de municipiu, este Muzeul Goleşti.
Panaceu într-o lume agitată
Pe prispa casei, admirând natura
Pe bună dreptate, mulţi îl consideră un colţ de rai la noi în judeţ. Casele ţărăneşti, pomii înfloriţi, florile şi verdeaţa şi, mai presus de toate, atmosfera caldă şi liniştită reprezintă un adevărat panaceu într-o lume din ce în ce mai agitată. Acest lucru se poate observa cu uşurinţă urmărind cu atenţie comportamentul unui bebeluş. Plimbat prin centru, în mulţime, sau pe străzile încărcate cu noxe, devine la un moment dat agitat, începe să plângă: nu poate nici să mănânce cu poftă, nici să doarmă. Mămica se impacientează şi singura soluţie de a-l calma este să-l ţină în braţe şi să-l legene. La Goleşti însă, vreme de mai bine de două ore cât ne-am plimbat admirând casele şi peisajul, copilul nu a plâns şi nici nu a cerut de mâncare. A stat liniştit în cărucior, a dormit, apoi a deschis ochişorii privind spre cerul albastru şi, din când în când, către ramurile pline de viaţă şi culoare ale pomilor din livadă.
O gospodărie la care visăm şi noi uneori
Asta nu poate să ne conducă decât la o singură concluzie. De fapt, la o provocare a minţii în încercarea de a înţelege lumea în care trăim astăzi: agitată, stresată, poluată, mereu într-o cursă contra cronometru. Timpul parcă s-a comprimat şi singura modalitate de a reprima efectele nedorite este evadarea în natură.
În pielea înaintaşilor
Dar Muzeul Goleşti înseamnă mai mult decât natură. Minunatele case bătrâneşti din secolele trecute, conacele boiereşti ne pun imaginaţia la încercare. Oare în acele vremuri cum trăiau oamenii? Nu ce făceau, asta ştim deja sau putem afla citind cărţi, discutând cu istorici, urmărind documentare. Vrem să percepem o părticică din starea lor sufletească şi, fără să vrem, începem un exerciţiu de transpunere în acele vremuri. Privind ansamblul sătesc, senzaţia este una de tihnă deplină. În gospodăriile mai mici sau mai mari, fiecare îşi organiza timpul după bunul plac. Parcă vedem meşteşugari, agricultori, femei care deretică prin casă, copii care zburdă prin curte sau pe uliţe fără nicio grijă. Nimeni nu se întreabă „cât e ceasul”, răsăritul şi apusul fiind principalele repere. Acum, timpul ne comandă pe noi. Ne aşezăm pe prispă şi pornim o discuţie făcând complet abstracţie de ce se întâmplă în oraş. Inevitabil, suntem fermecaţi de grădina plină cu flori, de pomii înfloriţi, de vederea superbă către sat. Niciun bloc nu ne fură soarele şi ne bucurăm pe deplin de vremea frumoasă de primăvară. Noi am prins o zi superbă şi nici măcar prognoza „ameninţătoare” nu ne-a putut scoate din starea de relaxare totală.
Un stil de viaţă
Încondeierea ouălor, în Joia Mare la Muzeul Goleşti
Cred că multă lume care vizitează muzeul se gândeşte să-şi facă o casă la ţară. Dacă nu se poate retrage acum, măcar la bătrâneţe. Asta ar prinde bine şi nepoţilor care vor creşte sănătoşi, în natură. Din păcate, nu toţi au această posibilitate şi, desigur, nu tuturor li se potriveşte acest stil de viaţă. Dincolo de relaxarea de care am tot pomenit, viaţa la ţară presupune în primul rând efort fizic susţinut indiferent de anotimp. E suficient doar să ne gândim la iernile grele de care ne povesteau bunicii, la gerul aprig şi la viscol. Or, asta, în ziua de azi, nu sună deloc încurajator pentru cei obişnuiţi să locuiască într-un apartament de bloc. Avem exemple cu duiumul chiar în Piteşti, unde mulţi cetăţeni evită să iasă din casă la deszăpezire pe principiul „las’ că se găsesc fraieri…”.
George OLTEANU
