Mi-e un dor teribil de țară. Am stat o iarnă întreagă răstignit în centrul Piteștiului și înnebunesc după o gură de aer, în care să nu se amestece nimic altceva decât oxigen. Drept care, scuzați-mă că sâmbătă, am n-am treabă, dau fuga la Vernești.
Dar nu înainte de a lua capul de afiș al știrilor piteștene, unde a făcut ceva vâlvă gestul consilierilor municipali ai USR de a se prezenta, la ședință, cu un copy – paste „sublimat” de la partidul de centru. Lumea s-a prins, primarul a spus-o șugubăț, iar „actorii” – ce să facă! – și-au retras isprava. De pe ordinea de zi, de unde? Dar, sunt tineri și necugetați, mai au timp să și gândească…
A doua știre mi se pare a fi dialogul semnificativ purtat cu un vânzător de la Covrigăria „Luca” din buricul Târgului:
– Un covrig cu susan – îi cer. Imperturbabil, îmi pune doi covrigi în pungă. Convins că e o greșeală, îl fac atent.
– Nu-i nici o greșeală, domnule, patronii noștri n-au grija a ceea ce mâncăm noi, ci dv!. Mă uit insistent la el. Îmi susține privirea, semn că judecă vorbele. Atunci, zic eu instantaneu, puneți de o grevă!
Nu-i târziu! – îmi răspunde apăsat.
Contact și la țară! Cu revizia brici, la mașina unde tot mă sâcâia ca avertisment un filament roșu, zbor pe șosea. Fliperul meu își face datoria. Bravo lui, mă gândesc la știrea de pe posturile TV, că Duster este cea mai vândută mașină în Europa. Mă opresc la rudele mele, să aflu dacă toate-s în regulă și dacă au venit băieții la toaletat pomii din grădină.
Parcă nici nu aud întrebarea și mă iau pe sus: Ați auzit tragerile de ieri noapte? La noi, deși era miezul nopții, toată lumea a ieșit afară cu teama că a început războiul. Ce știi, a început? Să ne facem un adăpost? Primarul a ieșit și a dat un interviu în fața primăriei.
Le fac semn să oprească potopul de întrebări. Este clar pentru mine că țăranii mei, oamenii practici, văd lucrurile mai concret decât noi, orășenii. Bubuie tunul – sau ce-o fi bubuit! – la miezul nopții, n-o face degeaba – gândesc ei. Dar avioanele au fost ale noastre? – continuă și ei să mă bombardeze. Au ieșit, la replică? Și cui au răspuns? Că au fost trageri cu un zgomot de-au zbârnâit ușile și ferestrele.
N-am timp să răspund ceva, că mă sună la telefon ruda mea de la Mușătești. Curg, viforât, cam același tip de întrebări și-mi dau seama că, pe oamenii de pe aici, speriați de ceva ce nu s-a mai întâmplat, i-a potopit duhul războiului. La urma urmei, nu sunt alții, decât copiii și nepoții celor pe care i-a prins aici și Primul, și Al Doilea Război Mondial. Mi-aduc aminte că odată mi-a povestit mama Floarea că ea, cu alte fete din sat, s-au refugiat departe de casă, la Mălureni, ca să nu-i prindă soldații ruși, faimoși deopotrivă prin furturile și violurile pe care le comiteau prin sate.
Mi se răsucește totuși în minte întrebarea, aruncată de cineva, dacă am putea și noi să facem ceva: un adăpost antiaerian… Știu de unde le-a venit ideea: de la nea Andrei. Eram copii și-i tot ceream să ne povestească despre război. Nu se lăsa rugat de două ori. Veteran din al Doilea Război Mondial, rănit la o mână și cu pensie de invalid, ne-a hrănit copilăria cu isprăvi de pe front. Îmbălsămate în duhul războiului. Nu știu de unde făcuse rost de niște instrucțiuni de război, sub titlul „Cum să-ți construiești propriul adăpost, în grădină”, pe care probabil nu doar mie mi le fluturase prin față. Iată, cineva dintre ei și-a adus aminte și încearcă să aducă povestea la zi.
Războiul e suferință. N-am putut îndura nici altădată dată, dar nici acum suferința. Că povestea asta cu suferința nu-i altceva decât un amestec „magic” pe care profeții religioși l-au turnat peste uleiul din candela credinței. Dacă-i ții sub teroarea suferinței, oamenii vor fi mai credincioși. Îmi pare rău că trebuie să spun treaba asta, dar nu este cinstit nici față de noi, nici față de Dumnezeu.
La urma urmei, tot războiul ăsta, din Ghaza, Israel, Iran și de pe unde mai pică câte o dronă, adică din America, Rusia și Ucraina, nu mi se pare a fi altceva decât un balamuc inventat de cei ce țintesc să gestioneze mereu Puterea. Apelând la religie, la nevoia de independență și libertate, la cei ce se pricep să ducă lumea de nas, folosind Inteligența Tehnică. Care lume, spuneam în numărul trecut al editorialului, riscă să fie invadată de o specie cu mai multe mijloace tehnice decât cele de azi.
