Advertisement
E vremea dudelor. Când dădeau agudele în copt, ştiam că apare „vacanţa, cu trenul de Franţa”. Dude albe, dude negre sau agude!… Alergam după ele prin copaci şi pe străzi, până ne murdăream cu albăstreala lor pe limbă, pe gură şi pe mâini, de parcă Dumnezeu ne însemna să ne recunoască în visele copilăriei. Dar agudele dispăreau repede, că soseau gospodarii, la întrecere cu ţiganii, să le adune în budane, să le facă cea mai bună ţuică din lume. Azi, duda e un fruct necunoscut copiilor, dar numele ei a rămas, măcar acolo, în galeria românilor din jurul Casei Regale!…
Gheorghe FRANGULEA
Advertisement