Nu, n-avea dreptate şoricelul care trăia la ţară. Asta, dacă vă mai aduceţi aminte de disputa celor doi şoricei prieteni, fiecare lăudându-şi locul unde trăia: la oraş ori la ţară. Ajuns la ţară, săptămâna trecută, am dat în curte peste un şoricel mort. De ce a murit, cum, nu am de unde să ştiu. Am constatat doar că era mort, lângă tomberonul de gunoi, iar puiul de pisică, un cotoiaş, căruia i l-am arătat, a rămas impasibil. Ba, ca să fiu corect, când l-am luat de ceafă şi l-am împins cu botul spre mortăciune, i s-a părut lui că l-am mângâiat şi a început să… toarcă. Aşa cum torc candidaţii în campania electorală. Încântaţi de vocea lor, de starea lor de bine. Dar nu şi a noastră!
Da, se moare şi la ţară, şi la oraş. De fapt, ne naştem cu condamnarea la moarte în buzunar. Unde-i viaţa mai periculoasă? Aparent, la oraş. Aici criminalitatea este mai mare, ca şi poluarea, ca şi circulaţia rutieră, aglomeraţia etc. Pe deasupra, este mai greu de găsit un loc de muncă, un adăpost. Nu şi o bucată de pâine, dacă mirosurile din tomberoanele de gunoaie nu-ţi mută nasul. De foame, efectiv, de inaniţie, cum ar zice Topârceanu, nu prea se mai moare. Dar de aflat o hrană mai acătării nu este aşa de uşor de procurat. Nu-i, fiindcă niciun loc de muncă onest nu se prea mai găseşte, doar dacă eşti dispus să faci ce alţii nu vor să facă. Treabă de imigrant, adică.
Bun, să zicem că acela care chiar vrea să trăiască bine, dacă vreţi, să fie fericit, s-a apucat de treabă, a învăţat, a terminat chiar şi o facultate, a ajuns profesor ori un intelectual, acolo. Ce salariu câştigă el ca să-şi hrănească şi eventuala familie în curs de înfiripare, dar şi pentru a economisi să-şi poată cumpăra un apartament? Nici nu se pune aşa problema, fiindcă chestia asta este de neconceput, este de domeniul fantasticului. Sau, dacă vreţi, al politicului. Doar ei, politicienii, sunt în stare să „toarcă”, să-ţi debiteze povestea cu bani luaţi de la bancă ori cu o casă oferită de stat în numele sprijinirii tineretului, ori al specialistului bla, bla, bla. Azi, proprietatea este şi scumpă, şi periculoasă. Vine peste ea recesiunea, vin impozitele cu duiumul, că statul trebuie întreţinut, vin samsarii, hoţii ş.a.m.d. Tu, om cinstit, cu drag de muncă, tragi la treabă de dimineaţa până seara, ba uneori chiar şi noaptea, fiindcă ai mai găsit un job, iar când este să te uiţi cât ai câştigat, îţi vine să te laşi păgubaş ori să te mânii şi pe Dumnezeu. E adevărat, ţi-a mai crescut salariul, dar inflaţia a crescut şi mai mult, facturile la servicii s-au dublat, costul vieţii s-a dublat şi el ori chiar s-a triplat într-un timp aşa de scurt că te freci la ochi şi nu-ţi vine să crezi. Te uiţi la televizor, îi asculţi pe candidaţii care învârt vorbele aiuritor în campania electorală, şi te gândeşti că lumea asta nu-i bine croită, că trebuie închipuită pe alte criterii, pe alte temeie. Fiindcă fericirea la care aspiri este o Fata Morgana.
Şi totuşi trăim în lumea asta! Trăim în lumea asta, trăim în oraşul ăsta, după legile astea, locale şi naţionale, azi, mă rog europene, dar nu se poate, nu este drept, nu este omeneşte, ca numărul celor care sărăcesc să fie tot mai mare, iar al celor ce învârt miliarde de miliarde să nu treacă de douăzeci, treizeci. Sau, hai să zicem că aşa-i în economia de piaţă, ceea ce n-a reuşit comunismul face liberalismul, democraţia.
Dar face? Este cu adevărat omul liber să trăiască potrivit propriei lui filosofii pe care s-o pună de acord cu filosofia liberală, să spunem acum că tot se pune de un guvern liberal? Iată, un potop de instituţii, cele mai multe politice, s-a abătut şi se abate în continuare asupra noastră, cu ideologia lor dominantă, cu guverne reale ori fantomă, cu corporatism şi multinaţionale, cu descoperiri ştiinţifice şi roboţi, cu elite locale şi globale, cu o sumedenie de capcane care numai sens nu mai dau vieţii noastre. Că preferăm s-o ducem la ţară, mai idilic, mai bucolic, mai păşunist, ori la oraş, mai practic, mai eficient, mai teribilist, bucurându-ne de tot ce au adunat capitaliştii în mall-uri.
Totuşi, încotro? La oraş ori la ţară, oriunde am trăi, îngheaţă economia, se înfierbântă tehnologia, nu mai merge producţia, ce-i de făcut? Doar inventariem probleme, dar nu le şi rezolvăm? Câte soluţii ne oferă cei care aspiră să ocupe primul scaun de preşedinte în săraca asta ţară a noastră? Şi, în finalul acestor rânduri, hai să nu pretindem neapărat fericirea de la cineva, de la stat, de la guvernanţi, de la sistemul social. N-aş vrea să fac din stat suportul mâniei noastre. La urma urmei, totuşi, de noi depinde fericirea, de decizia noastră de a locui la ţară ori la oraş, de a îmbrăţişa o meserie, de a ne căsători cu cine ne dorim. Că putem face şi o alegere greşită. Asta, în contextul celor trei drepturi inalienabile statuate de părinţii fondatori ai SUA: dreptul la viaţă, la libertate şi – atenţie! – asigurarea dreptului la căutarea fericirii. Care fericire, cum o definea Epicur, înseamnă binele suprem. Iar acest ţel presupune o muncă grea din partea noastră, dar şi a celor ce se angajează politic să asigure condiţiile pentru aceasta. Privind astfel lucrurile, cea mai importantă chestiune nu este să producem, să ne raporatăm la un PIB, ci la Fericirea Internă Brută. Îl citez din nou pe Harari, cu a sa „Scurtă istorie a viitorului”. Pe mine nu mă încălzeşte cu nimic că d-na Dăncilă îmi raportează cu mândrie că a crescut PIB-ul în mandatul ei, asta şi pe baza impozitului pe salariu virat de firma privată la care lucrez. M-aş fi simţit mult mai în siguranţă, la oraş, ca firmă privată, dacă nu mi-ar fi impus să plătesc impozitul pe opt ore unui angajat, deşi n-am nevoie de el în firmă decât două sau patru ore. Îl văd pe dl. Orban că se angajează să termine cu această lege tâmpită. O va face cu adevărat, sau vorbim şi acum, la construirea guvernului, tot de florile mărului? Doar toarcem!
